Gândește-te, n-ar fi păcat

Gândește-te, n-ar fi păcat
Învaţă-mă cu ce să-ncep întâi
şi-n care vorbe-anume tuturor
să spun ce-albastru-i ceru-n ochii tăi,
şi cum, de-atâtea lumi luminători,

pe gura ta surâsu-i ca un soare;
Ei poate niciodată n-or să ştie
din fiecare clipă trecătoare
cum ne-am durat noi câte-o veşnicie

iubindu-ne; şi nu vor şti că-n glas
îţi cânt atâtea cântece când spui
cuvinte ce pe buzele oricui
nişte cuvinte simple-ar fi rămas.

Învaţă-mă cu ce să-ncep şi cum
să-i spun aceste-i lumi cât mi-i de dragă
că te-a născut, cu truda ei întreagă,
pe tine, bucuria mea de-acum.

Ea, poate, niciodată n-o să ştie
c-a înflorit în flori şi-a curs în ape,
că din pământ şi sura veşnicie
să mi te-aducă, aşa cum eşti, aproape.

Şi, fiindcă o să murim şi noi odată,
gândeşte-te: n-ar fi păcat să moară,
cuprinsă-n noi, atâta primăvară,
şi dragostea cu inima deodată?

De-aceea, spune-mi cum să-ncep anume,
şi eu voi scrie toate, fir cu fir,
ca dispreţuitori de cimitir,
să ne iubim de-a pururea pe lume.