Fum

Vis albastru al Naturii!
Cum se-nalţă-ncet din sfera
Pământeştilor combustii, spre azur,
Spre Infinit,
Cu podoabe ireale decorează atmosfera
Anunţând Nemărginirii opera unui chibrit.

Colonade fără număr leagă cerul cu pământul
Şi-n ogeagurile albe stau înfipte…
Dar acum
Peste case, ca o mare de lumină, trece vântul
Spulberând arhitectura colonadelor de fum.

Din cădelniţi şi din pipe prin văzduh se întretaie
Fum albastru de tămâie
Cu fum galben de tutun,
Ori pluteşte-n trâmbe albe peste câmpuri de bătaie
Fumul sângelui şi-al morţii,
Fumul gurilor de tun…

Alteori, din mari dezastre izvorăşte ca un fluviu,
Dar cu aceeaşi nepăsare îl primeşte cerul trist:
Din incendiile Romei,
Din Stambul
Sau din Vezuviu,
Din altarele lui Buda sau din templele lui Crist.

Orientul îşi înalţă fumul greu de mirodenii:
Visul pagodelor albe şi-al fachirilor gângavi.
Miazănoapte, ceaţa deasă care-nchipuie vedenii,
Iar Apusul, fum de fabrici,
Jertfa turmelor de sclavi.

Sus, în spaţii reci, adună cataracte de zăpadă.
Lungi corăbii, la hotarul infinitului, străbat
Altitudini glaciale care-amestecă grămadă
Cu buhai de pe Negoiul aburii din Eufrat.

Sunt acolo scări înalte, străvezii ca floarea spumii.
Dar cu ochii către ele, în zadar aştepţi mereu
Să se clatine azurul din catapiteazma lumii
Şi pe treptele de marmur să coboare Dumnezeu…

Fum! Învăluie pământul ca să-l apere de soare.
Fum! Cu-ncetul ne cuprinde şi ne strânge ca un zid
Şi ne-năbuşe de veacuri în rotundă închisoare
Cu ferestre de lumină care nu se mai deschid.