Focul

Căsuța mea de scânduri s-a aprins.
Ardea în noapte. Focul a cuprins
Și tinda și odăi și acoperiș.
Voiam să ies din casă pe furiș
C-o legătură-n mână. N-am putut.
În val de flăcări albe m-am zbătut.
Vecinii toți dormeau, și de-nzadar
Plângeam închisă-n grinzile de jar.
Și ca să pot scăpa din casa mea.
Am lepădat și haina căci ardea,
Și-am aruncat și legătura-n foc.
Ma-năbușeam și nu vedeam deloc.
Cuprinsă de uimirea morții stam,
În oarba nemișcare așteptam
Să ardă-n mine tot să fiu un scrum,
Și vântul să mă vânture pe drum.
Am auzit un zvon de prabușiri
Și casa mea pieri; subțiri, subțiri…
Se ridicară palele de fum
Și-n goliciunea mea porni la drum.
Cerșeam lumini și-n pragul nopții reci,
S-au fost deschis’ zari albe de poteci.
Curată ca o candelă-n altar,
cu trupul plin de răni dar greu de har,
M-am pomenit urcând pe scări cerești
Spre miezul Dragostei Dumnezeiești
Știam de-acum că focul fu apus
În casa mea, de Mâna lui Iisus.