Fatma

În faptul dimineţii, prin parc, îngândurată,
Se plimbă visătoare Fatma, frumoasă fată
A marelui Ben-Omar, califul din Bagdad
Iar tinerele-i plete de peste umeri cad
Pe piept, şi ea le prinde mănunchi în alba-i mână.
Zâmbind s-aşează fata aproape de fântână
Pe-o lespede de marmor, privind cu gândul dus
La gura de balaur ce-azvârle apa-n sus.

Tiptil atunci, din umbra tufişului răsare
Nin-Musa, rob din Yemen. El iese din cărare,
S-apropie de fată, o prinde pe furiş,
S-apleacă, o sărută şi piere prin tufiş.
Fatma răsare-n ţipet, de spaimă-ngălbenită.
El are fes ca-n Yemen şi haina zdrenţuită!
Şi grabnic eunucii se-nşiră, urmărind
Ca şerpii prin tufişuri pe Musa-Nin, şi-l prind.

Fatma plângând se duce la tată-său şi-i spune:
Voi pune servitorii să-l bată! Şi voi pune
Să-l târâie de-a lungul Bagdadului, legat
De-a calului meu coadă, de-a celui mai turbat!
Mişelul! Şi Ben-Omar izbeşte cu piciorul
Şi dă un semn. În lanţuri legat, cutezătorul
Nin-Musa intră palid, cu ochii la pământ
El are fes ca-n Yemen şi-o zdreanţă de veşmânt.

Fatma stă răzimată de-al tronului pilastru,
Şi sclavul stă înainte-i. El are fes albastru,
Şi-albaştri are ochii, d-un farmec dureros;
E tânăr şi e palid şi-aşa e de frumos!
S-aruncă furtunatic spre rob atunci sultanul,
Şi-i fulgeră-n cap ochii şi-n mână iataganul;
Acesta e? Şi fata se-ndoaie puţintel:
N-a fost acesta, tată! Să nu loveşti în el!