Farmecul Mamei-Naturi
Dup-atâtea zile triste,
Cu vâltori și vreme rea,
Și năsucuri în batiste,
Și fiori, Natura mea,
S-a gătit în voaluri verzi,
Și se plimbă prin livezi.
Ochii blânzi, gene din iarbă,
Ce se pleacă a blândețe;
Ea cuprinde lumea-ntreagă,
Se-nclină, le dă binețe,
La flori și mlădițe noi,
Și gandacilor vioi.
Își zvarle din când în când,
Păru-i lung, verde-smarald,
Pe spate. Un vânt zburdand,
Jucăuș, sprințar și cald,
Îl răsfiră și-l sucește,
Ia uite cum o zbarleste!
Nu se supără! Zâmbește.
Lent, își scutură din el,
După ce îl netezește;
Zambile, un ghiocel,
Toporasi, o viorea…
Dar ce salbă poartă ea?
Flori de zarzar parfumate,
Cu miezul dospind nectar;
Lucind de imaculate,
Atrăgând și un bondar,
Ce dormise zile-n șir,
Și-i flamand. Ce musafir!
Pe toate le-ntinereste!
Sub catarile-i de mama,
Corcodușul inverzeste.
Și rămas că într-o drama,
Un sticlete mult se miră,
Și-i cânta duios din lira!