Fantezie cu sânge

Decembrie, târziu, ceas vechi de noapte,
peste grădini, zăpezile de lapte,
sclipind năucitor, fosforescente,
scot din adânc cuţite violente.
Ademenit cu scărpinat pe burtă,
grăsunul la pământ se face turtă,
suspină de plăcere şi se lasă
naiv şi greu pe partea cea mai grasă.
Vai, vaierul şi strigătul ce sparge
tăcerea atârnând cu mari catarge
şi sângele! Izvor de roşu vechi
ţâşnind ca dintr-o pompă spre urechi:
întâi frumos ca purpurul de seară
apoi, îndurerat, se mai coloră
în roşu vişiniu de măr domnesc,
apoi intens, celulele vestesc
o putredă vâscoasă izbucnire
ca vinul din coclitele potire.
Apoi, nimic. Un abur, o părere,
retrasă-n spasmul morţii prin artere.
Pe locul unde-a stat încrezător
e-un soare în amurg, strălucitor, un steag căzut, o
mare de muşcate
sclipind cu uluiri de nestemate.
Răpus, oprit cu strigătu-n grumaz
îi râde jumătate de obraz,
iar cealaltă, spre nevrutul gâde,
cu-un ochi sticlând în agonie – râde!