Caută
Close this search box.

Facere

Tu, suflet al meu, mai ții tu minte?
A fost o clipă: Domnul făurise
Fiinţa ta… Cu aripile-nchise,
Te odihneai in mâinile Lui sfinte.

Ai tresărit din somnul tau de altădată
Căci dragostea din hăuri te chemase.
Cuvântul ei atât de plin sunase,
În dimineaţa aceea-mpurpurată.
Ai înţeles atunci atâtea taine,
Pe care, astăzi, le-ai uitat pe toate.
Erau prea mari si nu-ncăpură, poate
În cutele sărmanei noastre haine.

Un Înger te luă din mâna sfântă
A Domnului – și mila îl cuprinse,
Căci tremurai – oricât de blând de atinse,
Ca puiul mic din cuib, când se-nspăimântă
De șuierul de șarpe-n apropiere.
Dar Îngerul nespus de lin răsfrânse
Asupra-ți haina milelor – și plânse,
Înfiorând adâncuri de tăcere…

Cuvântul Veșnic te-a chemat pe nume.
Și Îngerul, în aripi desfăcute,
Ieși din umbra celor neștiute,
Plutind în largul zărilor spre lume.
Tu nu mai știi, cum fu aceea plutire,
Dar se făcea c-ați coborât o scară,
Atâtea mii de trepte se urmară,
Ducând tot mai afund, mai jos, spre fine…

Te-nvăluise mila, ca o ceață,
De n-ai simțit că Îngerul plecase.
Și te-ai trezit… Dar cine te-mbrăcase
În caldă pâlpâire de viață?

Categorii poezii: