Caută
Close this search box.

Elegie

Hulubi se scutură ninsoare.
Ning raiuri fragedă candoare.

Vin piersicii la noi în casă,
zăpadă roză de mătasă,
și zurgălăi pun la fereastră,
să-i vadă luminița noastră.

Lumina tatii, răsurică,
și-adoarme’n colț păpușa mică
și cheamă îngerii din zbor
s’o culce pe beteala lor…

Tu cânți și râzi, cu ochi senini…
Tăticu scrie mărăcini.
Condeiu-i lunecă din mână,
și fruntea-i rece și bătrână
și grea… ce boabă argintie
din geană cade pe hârtie
și sparge slovele de-azur
și le împrăștie’nprejur,
de parcă șoim de ghiață mic
căzu’ntre pui de borangic
și-a spulberat în vânt, deodată,
mătasa lor cutremurată?

Ci luminița jucăușe
cântă și-adoarme o păpușe.

Ce-i pasă că tăticul ei
adună lacrimi în condei
și că prin gândurile-i grele
nu dorm păpuși și nu cresc stele?

Printre hârtii, cărți și condeie,
amurg și morți de curcubeie.
Dar jos, în colț, surâs de rouă
și licurici de viață nouă.

Pași fragezi. Vine luminița.
Se sting condeiul și penița.
Apun hârtii și călimară.
Odaia toată-i primăvară.

Pe mâna grea care a scris
mâna fetiței pune vis…
Așează zâmbete de crin
pe cuta frunții, pe suspin,
și culcă, lină, pe necaz,
caisa roză din obraz.

De-ar plânge-acum tăticul ei,
ar crește’n lacrimi clopoței,
s’ar preschimba în tămâioare
și plânsul tatii ar fi soare!

Categorii poezii: