Elegie de Crăciun

Un cântec aurește și-o stea la geam se-aprinde
și-o ciocănire albă în visul dinspre stradă.
e pas se mai oprește în gheață și zăpadă,
la casă zăvorîtă de astăzi să colinde?

Pe leneșă beteală de tristă promoroacă
aud colindătorii cu steaua de cleștar
și înțeleg că-i steaua anilor limpezi, dar
o las pe sub fereastră să lunece, să treacă.

Și magica lui ușă trecutu-ncet și-atinge
și văd un pom de aur când se deschide ușa?
Dar dacă mâna, grabnic, luminile le stinge
și smulge mandarină și tobă și păpușă?

Cine-a gonit din bradul cu inimi mici de stele
și n-a mai vrut din aur să cheme înapoi
îngerii triști de zahăr și săniile moi
zâmbind cu Moși-Craciunii de turtă dulce-n ele??

S-au stins în brad luceferi și portocale-n mine.
Zac jucării de vise pe fund uitat de ladă.
În scrinuri vechi dorm îngeri și inimi de zăpadă
și zilele de aur ca niște mandarine.

Și doar colinda curge? De ce atâta zvon,
când mâna ostenită nu-i face semn să vină?
E mai adânc, când ninge pe cântec și lumina,
peste colindă vieții și steaua de carton.