Elegia plopilor

Cinci semne de exclamație-n șir
pentru strigătul inimii puse,
crescură în curtea ta plopii.
Vârful lor astăzi ce sus e!

Caut în van să găsesc pentru ce
poruncă veni să fie tăiați.
Vină nu le descopăr, decât că deasupra
stele și nori le sunt frați.

Gând de osândă le pune orașul
zvelților plopi ce crescură-n senin.
Să fie pentru că zilnic mai grea
umbra lor cade pe zidul vecin?

Lângă adâncul îndureratul fluviu al timpului,
ce sfarmă frumusețea și-o duce,
e casa ta. Plopii mai stau,
dar mâine securea-i doboară în cruce.

Prin ani, pe la poartă-ntr-ascuns,
ocolind, voi mai trece, ades:
Cutremurându-mă-n noapte, mut voi gândi
din toate, vai, ce s-a ales!

Și-amintindu-mi de plopi voi cânta:
vina lor, singura vină, era
că frunza le tremura
ca inima-n oameni.