Dumnezeu

Oamenii bogați au făcut icoane,
catapitezme-aurite și strane,
însă Dumnezeu n-a venit
în locul astfel îngrădit.

Bogații stăteau groși, împovărați
și se uitau la sfinții frumos îmbrăcați.

În vremea asta, Dumnezeu zbura-n copaci,
făcîndu-i să-nflorească. Fugea la săraci,
cerîndu-le mămăligă și ceapă.
Era cînd cîmpie verde, cînd apă.
Alteori se făcea mic
și s-ascundea în floarea de finic,
ori s-apucă să crească-n păpușoaie,
s-ajute furnicile la mușuroaie,
să dea pamîntului mană și ploaie.

Avea atîtea de făcut Dumnezeu,
și oamenii îl plictiseau mereu,
cerînd unul pentru altul rău.
Îi auzea strigÎnd: „PamÎntul meu…”
Îi vedea punÎnd semn de hotar,
ciopîrțind, împărțind minunatul dar.

Atunci se supară. Pornea furtuna.
Cu secetă și ploaie-nghețată lovind într-una, se făcea mare
și-nfricoșat,
ca muntele cu păduri îmbrăcat.
Pînă venea o pasăre la el.
Codobatură, sau un porumbel,
și spunea: „Doamne, mi-a căzut puiul jos.
Zi să se facă iară frumos,
să răsară soarele și să-l găsesc…”

„Facă-se voia ta, sol pasăresc…”
Și Dumnezeu punea fulgeru-n teacî
și s-apucă alte lucruri să facă.