Caută
Close this search box.

Domnițele

Domnița din basmul acelei cetăți
într-o zi m-a-ntrebat:
„Tu știi – ah, tu nu știi – cine-a fost Uta?”
Amurg, mult mai vechi decît zilnicul soare apune,
sporea peste turnuri și-n preajma bisericii negre.
Tu știi – ah, tu nu știi! Cum nu aș ști pe trecuta
domniță, cealaltă, din slava evului mediu?
Tovarășa umbrelor astăzi, vie cîndva!
Printre armuri, prin surele ganguri
mîndră și albă trăia,
lîngă scutul seniorului, Uta.
Caldă și castă, sub arătările inului,
minunea ființei se apăra.
Dar zîmbetul ei otrăvea toate văile Rinului.
Numai cînd spicul lega
ea-n anotimp din cetate ieșea.
Grea suferință era frumsețea ei pentru o țară întreagă,
pentru țara burgundă,
unde și astăzi ea stă, chip de piatră
sub bolta rotundă.
Scris i-a fost, scris,
țintă să fie, de vis.

Și mîna Domniței luat-am și-am zis:
Acesta e degetul care-ar putea
să-i poarte inelul, medievalul, cumplitul inel.
Fiindcă văpaia vă este la fel.
Ca ea-ți porți și tu prin tot locul
sîngele, rîsul,
norocul și focul.
Prin ierburi cînd treci
incendii în rouă
stîrnești, ah, tu nu știi – la fel amîndouă.
Dar poate că nu se cuvine
gîndului-cîntec să-i prea urmez
pe toate cărările,
și nici să așez
în cumpănă toate luminile
și toate asemănările.

Domniță, cuvintele noastre-s morminte, nu crezi?
Morminte-n cari timpul și-a-nchis suferințele
în fața acelor frumseți ce calea-i ațin
rănindu-l cu-amarul lor farmec.
Sub bolțile acestea, sub sfintele,
e bine, tu știi, să vorbim mai puțin
și mai rar. Să nu ne jucăm cu mormintele.

Categorii poezii: