Caută
Close this search box.

Doi voinici trec peste Jii

Jos, în vad, la răgălii,
doi voinici trec peste Jii.

Unul cântă dor de ducă
pe-un cârlan ca o nălucă,
alb ca viscolele lunii,
alb ca-n Joia-Mare prunii…

Altul tace și pe față
îi stă gândul ca o ceață.
Tace și-n frunzar se stinge,
pe un murg ca de funinge.

Jos, în vad, la răgălii,
doi voinici trec peste Jii.

Cântă unul. Luncă lină,
miruie-mi-l cu sulfină.

Crengile, miresele,
peste doru-i țese-le.

Noaptea cu poienele,
graurii cu penele,
să-i sfințească genele.

Tace altul. Și cum tace,
gem, în calea lui, răstoace.
Unde-i calcă murgul, pune
numai somn și uscăciune.
Iarba sfârâie, întoarsă,
frunza stă cu pleoapa arsă.

Jos, în vad, la răgălii,
doi voinici trec peste Jii.

Unul cântă… Ce zăpadă
i-nflorește-n trup livadă?
Care stea în piept îi cântă?
Ce grădini îl vor la nuntă?
Care-amieze pădurețe
mi-l așteaptă să-l răsfețe?
Haiducește-mpărătește,
viața lui cu cerbi gonește.

Cântă. Și cu el în zare
merg grădinile călare.

Altul tace. Merge, unde?
Către ce vâltori rotunde?
Care noapte mi-l înghite
cu tristețile-otrăvite?
Care joagăre ca fierea
vor să-i ronțăie tăcerea?…

Poate-n hăuri își afundă
nenoroc, blestem, osândă.
Poate-n bezne mari își suie
anii lui cu spini și cuie.

Tace. Și cu el în zare
merg blestemele călare.

Jos, în vad, la răgălii,
doi voinici trec peste Jii.

Unul tace, altul cântă,
și cum trec și-n zări se-mplântă,
luna prin zăvoi se pierde
ca o șea de aur verde.

Categorii poezii: