Dochia și capriciile sale

Dochia e supărată,
Zgâlțâie pomii-nciudată
Cu ajutorul lui Vânt,
Îngrozind colțul plăpând.

Nu se-ndură să se ducă,
Bântuie ca o nălucă
În luna lui Mărțișor,
Ce-am așteptat-o cu dor.

Presară fulgii de nea
Peste floarea de lalea
Și narcise parfumate.
Speriate-i strigă toate:

– Ce nu-ți vezi de calea ta?
Dochie, stratul de nea
Ne ia frumusețea noastră,
Vrei să stăm toate în glastră?

– Nu ai suflet, nu ai milă,
O critică o zambilă.
Mi-a înghețat parfumelul,
Nu rezist că ghiocelul!

Dochia s-a-nduiosat
Și pe Vânt iute-a strigat:
– Hai, copile, că mi-e milă
De florile din grădina.

A plecat, dar chicotește
Și în urmă să privește:
– Sunt o cotoroanța rea,
Tiii, ce straturi moi de nea!