Despărţire

Trec pâlcuri de răchită şi stâlpii fug întruna,
Pe cer în clarul zilei ne urmăreşte luna,
Şi trenul deopotrivă la-ntrecere cu ea
Aleargă peste câmpuri… Adio, draga mea!
Adio Gândul doarme şu sufletu-mi veghează…
Uimit mă uit cum joacă pe mâna mea o rază…
Vecinul mă priveşte cu ochii plini de somn,
O muscă întârzie pe fruntea unui domn…
Iubito, simt în urmă-mi cum zările se mută,
Cum se destramă-n aer chemarea mea pierdută,
Şi lacrimile tale pe suflet mi s-abat
Ca stropii mari de ploaie pe-un lan de grâu uscat…
În marea de lumină surâde-ntreg pământul.
Un om aleargă-n urmă de parcă-l duce vântul.
Din galbena rotire de lanuri, se desfac
Cicoarele albastre şi florile de mac…
O, de-aş putea viaţa să mi-o prefac în floare,
Acum ţi-aş arunca-o din goană, la picioare!…
Şi dacă pentru tine aş vrea să uit că sufăr,
S-arunc în vânt afară scrisorile din cufăr,
Mă sfâşie ca spinii părerile de rău
Şi-n inimă-mi răsună, adânc, suspinul tău…
Iar dacă-ncerc trecutul, cu şiru-i de morminte,
Să mi-l rechem zadarnic, – aducerile-aminte
Mi se topesc în suflet ca stelele-n fântână,
Ca fulgii de zăpadă pe care-i prinzi în mână…
Mă-ntorc şi mă cutremur…
Nemesis, taină crudă,
Ia-ţi înapoi năframa de calde lacrimi udă.
Tu, care, ne-mblânzită din umbră,. fără glas,
M-ai urmărit pe drumul durerii pas cu pas,
Tu care-ntuneci steaua ce-n ochii mei scânteie
Şi-mi spulberi ale nopţii albastre curcubee,
Întoarce-ţi fruntea rece şi lasă-mă de-acum,
Străin pe mine însumi, să merg pe-acelaşi drum
Pe care-a mers de veacuri nefericita turmă…
Şi voi primi c-un zâmbet popasul cel din urmă.