Meniu
De-am fi împărțit pe dreptate
La trecãtorile munților
gem cu tâmpla pe stâncã.
Și-aș fi vrut sã te mai laud încã,
luminatã culme a munților.
De-am fi împãrtit pe dreptate
toate durerile lumii,
cât pe inima mea, cât pe inima ta,
eu n-aș muri așa tânãrã.
Puteam încã mult sã mã bucur
râzând, sub verzile ramuri,
puteam sã mai cânt încã mult
cu tâmpla pe orga pãdurilor.
Mai erau atâtea grãdini de cules…
Aș fi împodobit pân’ la fund
blidul acesta rotund,
cu nãframe și mere.
De-am fi împãrtit pe dreptate
toate durerile lumii,
ani mulți aș mai fi secerat
strãlucirea câmpiilor.
Prietene, adã-mi spice de grâu,
sus, pe culmile munților,
lângã ceruri și vânturi,
lângã focul tãcut al pãstorilor…
Viatã, pentru unii ai fost
masã pururi întinsã,
pentru mine – ploaie pustie,
tu, cu nedreptele-ți cumpene;
și totuși, plecând, te salut, regretându-te.
