Caută
Close this search box.

Da… nebun!

Îmi vin adeseoară furii:
voi să sdrobesc această harfă
Și, din informele ei țăndări,
un auto-da-fe să fac!

Decât a fi prostituită
și cântul meu a fi o marfă,
Să piară coardele în flăcări!…
de-acu pe veci eu voiu să tac!


Desprețuiesc onori, avere;
De slavă m-am hrănit destul!
Alt orizont privirea-mi cere:
De-așa nimicuri sunt sătul!

Să nu-mi azvârle-atotputinții
Nici o favoare… Nu! n-o vreu!
Am o comoară-n fundul minții;
De-ajuns îmi sunt acuma eu!

Trec astăzi ignorat prin lume,
Dar, trainic, las în viitor
Un semn, o glorie, un nume
Acestui imbecil popor!

Să lingușesc telurici patemi?
Reptilă eu?… Prea mândru sunt!…

Apollo calea demnă-arate-mi
Pe-acest tâmpit, senil pământ.

Mulțime brută și ingrată!
Cu-a mea cântare nu putui
În viață-mi să te mișc o dată…
Și-odat’… o să-mi ridici statui.

“A! ești nebun!” mi-au zis mișeii.
“Da, sunt nebun!” răspuns-am eu…
Ca voi strigau și fariseii
Crucificând un Dumnezeu!

Tenebre fără fund mă-nghită,
De-oi face din divina harfă
O palidă prostituată
Și din cântarea mea o marfă!

Pe coardele acestei lire,
Voi întona un cânt sublim:
Poet sunt! nu voi umilire…
Poeții… nu ne umilim!

Categorii poezii: