Cuvinte către fata necunoscută din poartă

Nu te-mpotrivi. Tu va trebui să iai această grijă asupra-ți:
în poarta la care-am ajuns, trecînd prin această vale
să fii straja copilăriei mele. A copilăriei
ce-o duc încă în mine.
Ea e singurul bine, izvorul a toate, prin tot anotimpul,
prin toți anii, sub toate punctele cardinale.
Tu păzește, păzește tu izvorul să nu se usuce
la sfîrșitul ăstui timp
lăsat în urmă între floare și poamă.
Grijește tu să nu se stingă secretul, micul incendiu
ascuns în inima brîndușei de toamnă.

Avui și eu odată spatele ars de urzicile soarelui
și tălpile goale. Îți amintesc zile stinse demult,
dar să nu crezi că mi-am trecut și copilăria
sărind pe vremuri zăplazul. Nu, copilăria e încă aci.
Copilăria mea e aci și astăzi.
Și dac-aș sări și peste poarta toamnei
la care-am ajuns, copilăria aș sălta-o cu mine
strînsă în vine și-n pumnii mei arși.
Nu trebuie decît puțin să-mi ajuți
c-un surîs sau c-un val de frumsețe
năvălit în obraji.

Vorbele mele să nu te mire. La tîmple,
e drept, am o seamă de fire cărunte
și cîteva gînduri aplecate-ntr-o dungă – pe frunte,
Tu stîrnește numai o clipă îndurătoarea scînteie
ce mai mocnește în vatră,
scînteia care aleargă și rîde,
aleargă și rîde,
mugurul de lumină
ce arde în sînge ca moartea de albină.

Ci poartă e în adevăr aci? Poarta sură
căreia n-aș vrea pe nume să-i spun?
Tu oprește-mă încă, să nu intru. Nu vreau să apun.
Ferește-mă tu, să nu-mi găsesc prea grabnic împlinirea,
să nu mor mai înainte de a muri.
Dar iată mă-ntreb: Tu, fata din poartă,
tu – cine ești?
Și dacă nu ești,
atunci unde ești și cum vei fi?