Crucea și semiluna

Luna strălucește ca o lampă mare,
Revărsând splendoarea-i până-n depărtare.
La ospățul falnic, strânsă-i oaste multă;
Toți vorbesc în parte, nimenea n-ascultă.
Dar ca și stejarul mândru de la munte,
Mircea-și netezește nobila sa frunte,
Și ca și stejarul mândru când înfruntă
Crunta vijelie, Mircea se încruntă.
Și, apoi, se scoală deodată-n picioare
Și cu glas puternic le strigă: „Tăcere!
Ați uitat voi oare pe al vostru Domn,
Ce-și visează țara chiar în al său somn?
Cum acele vremuri sfinte le uitați,
Când pe Mircea-Vodă voi îl respectați?
Ce? sunt oare altul, sau voi sunteți alți?
Sunt pitici acuma brazii cei înalți?
S-a surpat Carpatul și, din rădăcină,
Stânca se preface într-o moale tină?
Nu mai curge Istrul în largul său pat,
Și patriotismul vostru v-a secat?
Mâine este lupta, lupta cea de moarte,
De la care-atârn-a României soarte!
Glorie sau moarte vom întâmpina;
Însă jur pe ceruri nu vom dezarma!
Căci ce este moartea dacă nu e viață?
Dacă n-o privește un român în față?
Nu mă tem de moarte, sunt ostaș de seamă;
Chiar de veșnicia-i nu vreau să am teamă!
Vrea ca să ne-ncalce mândru Baiazid;
Va vedea că Mircea nu-i un invalid!
Ce e drept, mă cheamă Mircea-cel-Bătrân,
Dar am suflet tânăr, că mă știu român.
Vrea ca să ne-ncalce cruntul Baiazet,
Fluturând șalvarul marelui profet;
Vrea ca să ne-ncalce, socotind barbarul
C-are să ne-nsufle frică cu șalvarul…
Ei bine! atuncea, noi să-l încălțăm!
Și al României nume să-nălțăm!
El insultă crucea; nu-nsult semiluna;
Sincera credință respect totdeauna;
Însă vai d-acela ce p-a mea lovește!
Chiar ca d-un perete capul își isbește!
Mâine-n două ceasuri voi ca să sfârșim,
Să zdrobim odată pe-acest Ilderim!
Da! să știe bine cruntul ienicer
C-aici se-ntâlnește cu un zid de fier,
Zid compus din piepturi brave oțelite,
În a țărișoarei dragoste călite!
Poate-avea el oaste cât frunză și iarbă,
Eu ridic din umeri și îmi râz în barbă;
Căci, nu numai țara mi-apăr până mor,
Și-al creștinătăței sunt apărător;
De-a mea misiune sacră-s conștient:
A Europei strajă sunt în orient.
Deci, năframă albă într-un băț să puneți
Și la turc să mergeți îndată, să-i spuneți,
Că capitulați bucuros semnez;
Altfel, nici o vorbă! nu voi să tratez!
Mergeți dar cu toții, bravii mei ostași!
Sigur sunt că mâine unul n-o fi laș!
Fiți îndată gata atât vă mai zic:
Fiți la înălțime! și mai mult — nimic!”
Și zicând acestea, cupa lui ridică;
Din ochi, două lacrimi în cupa lui pică,
Lacrimi de iubire pentru țara sa,
Ce numai eroul știe a vărsa.
Oastea e-n picioare; arme zăngănesc,
Și de luptă bravii toți se pregătesc.
După ce se face sfânta rugăciune,
De Mitropolitul, pentru națiune,
Se închin vitejii; caii lor nechez;
Cu arme sfințite toți se întrarmez.
Chiar în zori de ziuă lupta s-a încins:
Ilderim trufașul se declară-nvins;
Vede că nu merge nazuri a mai face,
Armele depune, solicită pace,
Și semneaz-acele vechi capitulații,
Drepturile sacre-ale acestei nații…
Crucea-nvingătoare pe cer strălucește,
Iară semiluna de groază pălește!
Istrul și Carpatul, într-un sfânt avânt,
Gloria română împreun-o cânt!