Cozia

Toamna, gemând pe ape despletite,
trosnește, lung, din bârne, ca o plută.
Oltul, vâlvoi. Dar seara ca un schit e,
și munții i-aduc smirnă ne-ncepută.

Când bate cozianul din nuceturi
cu duh amar de nuci în desfrunzire,
în fundul serii se deschid sipeturi
și cad inele mari pe mânăstire.

Pădurile cu chică de beteală
se roagă-n șoaptă lângă paraclis…
Vopsit pe veac cu umbre lungi de vis,
tresare voievodu-n zugrăveală,

gătit în adămascuri și dulamă
și la genunchi cu pajuri bizantine.
Sub somnul Lui – lupoaice de aramă –
s-au tolănit zbârlitele Rovine.

Sfinții și-au pus stiharul și călțunii
și calcă lin cu pași de chiparoasă.
În jeț stă Maica-Domnului sfioasă
și numără mătăniile lunii.

Tăcerile au mâini de sticlă vie
și mătăsoși botfori de albăstrimi…

În noaptea asta, la arhondărie,
trudit de drum, adoarme-un heruvim.