Caută
Close this search box.

Comoara păiajenului

Odată un paiajen ce viețuia la vie,
Tesu’ntr’o noapte plină de Mai, cu măiestrie
Și fără nici un greș,
O plasă uriașă, în chipul unei stele, pe-o creangă de cireș-

A doua zi, din somnu’i când l-a trezit un cuc,
Păiajenul rămase cu ochii mari, năuc:
Privind ca’n aiurare la măestrita-i plasă,
El, -tremurând, -din minte aproapefu să’și iasă,
Că, ceiace-avea’n față, i se părea minune
Și nimeni fericirea nu i-ar putea-o spune!-

Ce se’ntâmplase?: Noaptea, pe plasa lui cea nouă,
Cernuse din adâncuri o pulbere de rouă,
Iar soarele’n văzduhuri când a putut irumpe, –
Schimbase toată roua în colb de pietre scumpe!

Și, cum în ele cerul frângea potop de raze, –
Ardeau în a lui plasă rubine și topaze;
Îți îmbiau privirea, în ele să ți-o scalde:
Safire și-ametiste, opale și smaralde;
Încrucișau pumnale de focuri tot mai nante
O spuză orbitoare de scumpe diamante
Și fiecare piatră, cu-o altfel de scântee,
Întrețesea o pânză de mii de curcubee!-

Păiajenul, dând fuga pe fiecare lature,
Nu mai putea privirea de ele să și-o sature
Și, mândru peste fire, că are-așa comoară,
Trufia’n micu-i suflet pătrunse’ntâia oara
Și zise cu’ngâmfare: „De-acum e-al meu pământul,
„Că nu-i bogat ca mine nici Dumnezeu Preasfântul!-„

Cât despre celelalte sărmane vietăți,
Cu cari frăție bună dusese altedăti, –
El le uitase iute: nici nu le știa de nume,
Nici c’au trăit vre-odată alăturea pe lume, –
Și, de-ar fi fost să vină vre una ca să’i ceară
Măcar o frimitură, -de foame să nu piară –
Nu i-ar fi dat păingul, să’l fi picat cu ceară
Și, cu nespusă silă privea, într’un cuvânt,
Spre ori-ce vietate a bunului pământ!

Dar când acel păiajen creadea mai cu tărie,
În marea lui putere: în marea-i avuție, –
O mierlă, nu știu ce fel, în sbor ușor s’abate
Și, ca la ea acasă,
Trecând prin acea plasă,
Îi spulberă comoara de pietre nestemate!

Păianjenul, văzaâdu-și pierdut al lui hamac
Și ‘nțelegând că iarăși e cum a fost: sărac, –
Și-a dat cu pumnii ‘n tâmple, ne mai curmându-și plânsul,
Și-apoi, căzând grămadă,
Abia putu să vadă:
Pământul plin de lacrimi și de săraci ca dânsul.

Categorii poezii:

LICHIDĂRI