Clipe de zbucium

Mi-ai pus pe frunte mâinile subțiri, 
Dar, ca un zid puternic, ne desparte
O pânză de cernite amintiri.

Ființa mea întreagă când te cere, 
Tu stai visând, nici ochii nu ți-i miști, 
Și câte taine pline de durere
Se pierd în noaptea ochilor tăi triști!

Eu chem osânda care mă omoară, 
Sălbatic vântul patimii să bată, 
Eu cer icoana ta de-odinioară, 
Pe care n-am vazut-o niciodată.

O, cum aș vrea durerea să mi-o-nșele!
Atâtea nopți pustii am adorat-o, 
I-am dat și jertfa tinereții mele
Zâmbind… Tu numai inima mi-ai dat-o.

Mi-ai dat-o! Floare gingașă de munte
Ce stă deasupra unui larg abis…
(Și chiar acum, când mă săruți pe frunte, 
Tu mă săruți cum se săruta-n vis!)

Căci sufletul, ca tristele ruine, 
Păstreaza-n el lumina altor vremuri, 
Și când o raza-ajunge pân’ la mine
Atunci te simt, iubita mea, cum tremuri:

Ea luminează-n tine, fără veste, 
Prăpastia trecutului întreg…
Și-atunci duioasa inimii poveste
Eu o ascult, dar n-o mai înțeleg.

……………………

De-aceea-n sara asta mi-e totuna, 
Sporește-mi iar durerea sau alin-o, 
Te-ntreb, — pierdută pentru totdeauna:
– De unde vii și cine ești, străino?…