Caută
Close this search box.

Cimitirul roman

Huliți au fost romanii
de unii învățați din vremi mai nouă
că metafizică n-ar fi creat
ca alte glorioase seminții,
doar apeducte, colisee, foruri, drumuri,
eterna urbe, castre și troiane de hotar.
Huliți au fost romanii
că numai case-ar fi clădit, cu atrii
primind de sus lumina
și-avertisment ținînd pe praguri: cave canem.

De ți-ar fi dat s-ajungi vreodat’ la Roma,
și-adînc în țară, prietene, pe Via Appia te-ai pierde,
a-i înțelege-atuncea ce nedreaptă-i cumpăna
cu care oamenii, popoarele, virtutea unul altuia
și inima și-o cîntăresc. Căci ai vedea un Drum,
care se duce, se tot duce-n peisaj,
piatră cu piatră potrivind,
un drum flancat, de-a stînga și de-a dreapta,
de sarcofage, urne, mauzolee,
păstrînd cenușă, osemnite-adăpostind.

Așa vedeau romanii Drumul, orice limite-nfruntînd,
în marea-mpărăție a vieții-naintînd prin moarte
sădită-n șiruri
pe două rînduri. Cei ce la umbra chiparoșilor
în sarcofage dorm ascultă sunetul
de scuturi și de lănci, marșul cohortelor,
roțile de care, nechezul cailor. Acestea toate,
la rîndul lor, acuma nu mai sînt,
dar morții cei mai vechi, aceia mai ascultă
la drumul care sună pe pămînt.

Așa închipuiau romanii cimitirul:
un drum flancat pe două rînduri de tăceri.
Aceasta-i metafizica romană: un Drum.
Un drum ce-naintează printre morți, nu printre vii.

Categorii poezii: