Caută
Close this search box.

Ce dăinuiește
Din Cuget clar

Ruina zice mănăstirii:
„Putere-am fost și-am stăpânit
O lume ce s-a umilit,
Ori am supus-o nimicirii.”

Și mănăstirea îi răspunde:
„De ce așa de dârz te ții?
Văzuiu căzând împărățîi,
Dar sufletul mieu tot pătrunde”

Ci floarea cea de câmp aude…
„Ce n-a fost oare pe pământ
Și-n gând, și astăzi nu mai sunt,
Dar iarba, jos, tot dăinuiește.”

Categorii poezii:

LICHIDĂRI