Catrene

„N-o să mai iubesc”, zisese
Biată-mi inimă naivă,
Dar văzându-te pe tine,
A căzut în recidivă.

Supărările iubirii
Sunt ca ploile cu soare:
Repezi, dar cu cât mai repezi
Cu atât mai trecătore.

Musafiri la mine-acasă,
Fără să-i poftesc vreodată,
Am un şoarec, doi păinjeni
Şi, din când în când, o fată.

La fereastra ta-mi zâmbiră
Toate florile din glastră,
Numai floarea cea mai dulce
A fugit de la fereastră.

Cum pierzi noaptea cu cititul!
Am trecut din întâmplare
Şi-mi venea, aşa, să intru
Şi să suflu-n lumânare…

Zici că la război, iubito,
Vii cu mine fără preget…
O, dar cum plângeai asară,
Când te-ai înţepat la deget!

Greu mi-i, dragă, fără tine
Şi te chem de-atâtea ori, –
Nu din zori şi până-n sară,
Cât din sară până-n zori…

Multe-i spun când nu m-ascultă,
Dar tresar şi tac din gură
Când, c-un zâmbet, îşi ridică
Ochii de pe cusătură.

Ochii negri, faţa albă
Păr întunecat şi mare,
Inima – un sloi de gheaţă.
Alte semnalmente: n-are.

Draga mea, fără cuvinte,
Doar din ochi pricepe toate.
Numai cât mă uit la dânsa
Şi-mi răspunde: „Nu se poate!”

„Toate-s vechi”, a zis poetul…
Chiar şi cântecul acesta
A mai fost, odinioară,
Publicat în Zend-Avesta.