Cântecul deşertăciunii

Îmi risipesc ca o miliardarã
Comoara mea de zâmbete si versuri,
Şi-n toate aflu proaspete-nțelesuri,
Cum aflã flori o zi de primãvarã.

Asemenea fãrâmelor de stele
În august, eu alunec cãtre moarte,
De care numai clipa mã desparte,
Şi scrumu-i taina strãlucirii mele.

De la un loc cu pulberea și iarba
Am legãnat sub soare câte-un vis
Şi tânãrã si mândrã l-am și scris,
Ca vremea sã-și împidece-n el graba.

Eu voi trãi puțin, însã prea mult
Când cuget cât cules-am din durere,
Şi-adesea-mi par și mie cã-s pãrere,
Şi nu mã cred, cu toate cã m-ascult.

M-am copt asemeni spicelor și-aștept
Sã vie secerișul și sã cad
Într-un hambar de scândurã de brad,
În care stai cu mâinile pe piept.

Și, iatã, de nimica rãu nu-mi pare,
La gândul cã m-apropii de-acel ceas,
Ca de iubirea câtã mi-a rãmas
Necheltuitã-n suflet, și de soare.