Calul de la birja de noapte

Parcã s-ar fi-nchegat din ceatã: șade
bãtrâna birjã-n garã și se-aud
locomotive triste-n aer ud –
în care-așteaptã ploaia și nu cade;
și se gândeste calul fãrã vlagã
la biciul ce-l pândește și la drum,
la umezeala grajdului și cum
e hamul greu și nu i-l mai dezleagã.
Iar buza lui bãtrânã se-nfioarã
de-o suferințã fãrã rãzvrãtire,
simțind aroma fragedelor fire
de iarbã, ce rãsar pe câmp afarã;
și, pirotind, urechea-și ațintește,
s-audã glasul aspru care-i cere
mereu sã-și miște trupu-ntr-o durere,
ce, ca și drumul, nu se mai sfârșește.
O vreme-avu pe-alãturea tovarãș,
și boturile când li s-atingeau,
povara mult mai lesne-o dovedeau,
dar a cãzut prietenul – și iarãși
stã calul și nu poate sã priceapã
întunecoasa lege care-l mânã
prin nopți mucegãite și prin apã.
Și-n sinea lui se roagã sã rãmânã,
cum a rãmas și celãlalt, pe paie,
nesimțitor la bici și-njurãturã.

Fierbinte fulger gândurile-i taie,
și-adânc simțind încã-o înjurãturã,
pornește, -n spate roțile s-aud,
ca ieri, ca-ntotdeauna, și departe
locomotive, -n aerul cel ud,
ca strigãte de dincolo de moarte.