Basm

A fost odată în basm, în baladă
o fată mică de cer şi zăpadă…
şi-un tată trudit, un biet tată
cu umbre în ladă,
cu tâmpla de cântec brumată.
Au fost odată un tată şi-o fată,
şi fata scria cu litere mari, încete…
iar tata venea seara,-n buzunar
cu portocale şi comete
şi le răsturna pe abecedar
sau le-ncurca printre caiete.
A fost o fată cu slove domoale –
şi-un tată cu stele şi portocale.
A fost odată… a fost odată…
Fetiţa a rămas departe-n poveşti,
cu mâini de icoană curată,
cu ochii ei prea mari, prea cereşti;
iar tata a murit de-atunci, nu o dată,
de-o sută, de-o mie de ori;
de-o mie de ori a fost tras pe roată,
spânzurat de-o mie de sfori…
De-o mie de ori pus pe cruce,
de-o mie de ori perpelit în dogori,
de-o mie de ori… de-o mie de ori…

Fata cu obraji de petală
de mult nu se mai duce la şcoală,
dar seara, când plouă mărunt
şi frunza tremură goală,
din fundul temniţei, crunt,
din moartea lui fără fund,
strigoiul tatii se scoală.
Din adânc, de sub beznă grozavă,
din smoală, din lună,
peste munţi şi păduri de otravă,
peste cetăţi şi genuni,
strigoiul tatii se scoală-n minuni
şi se-ntoarce cu urme de sânge
din lava-i străfiartă
pe uliţa moartă.
Şi-ntreabă şi plânge,
din poartă în poartă,
din uşă în uşă
şi din cenuşă în cenuşă:
– Unde-i fetiţa de-atunci?
Unde-i tăticul de-atunci?
Şi-ntrebarea cumplită
se face muget de stânci
şi catapeteasmă trăsnită
şi cutremur şi dinamită.

– Sparge-te, lacăte!
– Zidule, pleacă-te!
– Temniţă, crapă-te!
Acolo, departe-poveşti,
o fată mică de şcoală
cu obrazul lipit de fereşti,
cu ochii ei prea mari, prea cereşti
aşteaptă o stea şi-o portocală
şi se roagă să plece puhoiul,
să vină acasă strigoiul.