Caută
Close this search box.

Balada păsării măiestre

Printre luciri de cornuri si junghiere,
vâna si el cu printul prin pãduri.
Gorunii-aveau suspine verzi pe guri
si apel , pe buze, giuvaere.

Era-ntr-a patra zi de vânãtoare.
Istete slugi stârneau vânaturi noi
si cerbii-ngenunchiau pe frunze moi
si vulturii se prãvãleau din soare.

Iar el, dibaci si sprinten în sãgeatã,
tânãr curtean cu chip strãlucitor,
când culegea vãzduhul frânt din zbor,
când strãpungea pãdurea-n beregatã.

Usor si zvelt la pânde îndrãsnete,
Se depãrta de ceata de curteni
si ochii lui pareau nepãmânteni,
scânteietori de zãri și tinerețe.

Dar cum fugea dupã sãlbãtãciune
Incremeni. Pe crengi cu moale joc
ardea si nu un bulgãre de foc,
sclipea si nu o pasãre minune.

Purta aprins, si rãsãritu-n pene,
cu scãpãrãri de aur si oțel,
si, linistit si dulce lângã el,
amurgul stins al umbrei pãdurene.

Safire si mãrgeane si rubine
se rãzvrãteau si se-mpãcau în ea,
vrând izbucnirea flãcãrii sã-i dea
si linistea sfinteniei senine.

Un pas si ea zvâcnea pe altã mladã.
Ţintea viclean, sãgeata dãdea gres.
Ba o pierdea prin crengi de arbori desi,
ba, strãlucind, ea sta în loc s-o vadã.

In pitulãri topea vãpãi domoale,
ca sã tâsneascã iar din ascunzis
cu fulgere ciudate prin frunzis,
si mai ciudate stingeri de metale.

Iar el, curtean cândva îndemânatic,
o urmãrea cu arc neputincios,
cu pas flãmând, dar fãrã de folos,
mai lacom, mai fierbinte, mai sãlbatic.

Uitase si tovarãsii din ceatã,
si printu-mpresurat de slava lor
si nici, troznind, cã-l frige sub picior
nu mai simtea vreo creangã-nsângeratã.

Nu mai simtea nici muschiul vãgãunii,
nici putregaiul ierbii cu bureti,
nici smârcul fiert, nici râpa cu mistreti,
nici gusterii din scorburi sau tãunii.

si nu vedea nici soarele cum cade
si nici cum suie luna din pãduri,
molizii argintându-i în armuri
si apele în tãndãri reci de spade.

Iar pasãrea-l chema sã n-o ajungã
si-l tot momea, aici si nicãieri,
din ce în ce mai beat de scânteieri,
ars pânã-n os de pofta s-o strãpungã.

Din ieri în azi, din zori în amurgire
si din amiezi în nopti cu licurici,
cãlca pe timp, fugea pe clipe mici,
ca pe spãrturi si cioburi de potire.

si, deodatã, pasãrea zglobie
pe nici o creangã n-a mai tresãrit,
nici rumene frânturi de rãsãrit,
nici verzi crâmpeie dulci de veșnicie.

Pierise fãrã nume nu stiu unde,
pierise fãrã loc si fãrã veac,
în miez adânc de taine care tac,
în fundul lumii care nu rãspunde.

Zadarnice și umblet lung și trudã
se sfâșiau în sterpe bâjbâieli.
Noi muguri tremurau pe crengi sfieli
si-alãturi omul tremura de ciudã.

Scrâsnea :-Unde-ai ascuns-o tu, pãdure ?
Urla : -Unde-ati pitit-o, pietre tari ?
Rupea cu ghiara scoarta pe stejari,
izbea cu pumnii-n cremenele sure.

Smulgea, hain, desisuri de jãratic,
musca pãmânt, turba de nenoroc,-
dar pasãrea nici veac n-avea, nici loc,
nici nume pe hotarul pãduratic.

Târziu, rãpus, cu fruntea grea ca fierul,
cu pasi aprinsi, cu ochi amari si beti,
zvârli, rupând, putinele sãgeti
si, hohotind, îsi lepadã jungerul.

De-acum, numai nãluca ei în minte
îl dogora adânc pe sub copaci,
curtean înfrânt, cu umbletul stângaci,
de parc-ar fi cãlcat pe oseminte.

Se-napoia ursuz si fãrã pradã,
ca nãpãdit de fiere si otet,
si dupã el venea pãdurea-ncet,
cu capu-n piept, pe drumuri de baladã.

Mergea sã afle printul si curtenii
rãmasi sã sãgeteze cerbi de rând,
si, cum ofta, necazul , când si când,
cu lacrimi îi sfintea bãtaia genii.

Pe vechi poteci, prin ierbi abia citite,
cãta degeaba urme de arcasi.
Ci nicãieri pãrea cã n-au fost pasi,
nici mâini cândva aprinse pe cutite.

Se cãtãra în câte-o tisã înaltã,
striga spre rãsãrit ori spre apus.
Ci slugi si print pãrea cã s-au tot dus
cu vulturii si cerbii laolaltã.

Mai sterp bãtea viroagele ascunse,
mai lung chema din vârfuri de goruni.
Ci print si ceatã si sãlbãticiuni
pieriserã-n adâncuri nepãtrunse.

Gândea ca i-a lãsat la o frânturã,
la un crâmpei sau aschie de ceas,
si-acum pãdurea-ntreagã-avea alt glas
si vântul alte cântece pe gurã.

Izvoare noi zvâcneau acum la viatã,
soptind pre limbã nouã noi povesti,
si orice luminis cu ochi ceresti
alt grai avea, alt zâmbet, altã fațã.

și fiecare piatrã altã frunte,
și fiecare brustur alt obraz.
Se oglindea-n bãltoace de topaz
și-un chip strãin sta-n ele sã-l înfrunte.

Un chip tãiat de arsitã si ploaie,
muscat adânc de vreme si de vânt.
Se pipaia. Uscate mâini de sfânt
îi sovãiau pe zdrente, nu pe straie.

Din catifele vechi si adamascuri
lãsa în cale fleanduri prin tufani
si din botforii spintecati de ani
tãlpile goale-i sângerau pe vreascuri.

Uimit se cerceta prin noi izvoare
si se-ntreba de-i vis sau adevãr.
Ci numai zvon de frunze în rãspãr
suna din fund de taine cu zãvoare.

Oftând, iesea din veacuri pãdurete,
din codrul ce-ngropase-adânc sub chei,
si pasãrea cu aripi de scântei,
si printul cu alai de tinerețe.

si cum pornea mai gârbov spre cetate,
tot buchisind ca-ntr-un ceaslov cãrãri,
sub pasii lui trozneau ba întrebãri,
ba cioturi mari de gânduri rãschirate.

Iar dupa el, fugindu-i sub câlcâie
sau fluturându-si zdreanta uneori,
vântul venea cu sânul plin de flori,
punând pe toate smirnã si tãmâie.

**

Călca pe-aceleași ulițe strãbune,
dar parcã strãbãtea un nou tãrâm,
cu pași tot mai mirați pe caldarâm,
cu ochi strãlucitori de grea minune.

Cetatea era ea si nu, sub soare.
Arcade vechi gemeau de bãtrâneti,
dar alte lumi si alte dimineti
râdeau pe fete albe de fecioare.

Alti negustori vindeau în noi dughene,
se zbenguiau în pulbere alti prunci
si gloate ne-ntâlnite pân-atunci
îl mãsurau cu milã pe sub gene.

Ziceau oprind : De unde vii, strãine,
si cine esti, sub zdrente si rupturi ?
El le vorbea de tainice pãduri
si de nãluci cu aripi de rubine.

Ii cumpãneau drumetii, a mirare,
și strai, și glas, și ochii prea fierbinți;
iar el vorbea de-o pasãre și-un prinț
și de-un curtean pierdut la vânãtoare.

Spunea cum au plecat de-aici cu torbe
si cum se-ntoarce singur din alai.
Fâsii de soare-i tremurau pe strai
si-i aprindeau si fleandurã si vorbe.

Lung îl priveau ori se porneau pe glume:
-Cumplite basme, mosule, ne-ndrugi.
Ce print stii tu, ce pasãre, ce slugi ?
Parcã vorbesti cu dusii de pe lume.

Rar, câte-un întelept iesea din gloatã :
Ba, a domnit, cândva, un print pe-aici,
dar veacul sãu s-o fi fãcut urzici
si, poate, brusturi slava lui uitatã.

-Unchiaș smintit cu mincinoasã falã,
îl dojeneau atuncea, rând pe rând,
de ce ne-nseli ca te-ai pierdut, vânând,
de-un print rãmas de veacuri umbra goalã ?

El surâdea si povestea întruna
si soarele curgea pe zdreanta lui,
iar oamenii dãdeau din cap, sãtui,
scârbindu-i si buleandra si minciuna.

Plecau drumetii, alti drumeti sã vinã,
sã-si batã joc de umbra de unchies
cu trupul frânt,cu ochii ne-ntelesi,
scânteietori de-o stranie luminã.

-Mai spune despre pasãrea vicleanã :
unde-ai pierdut-o, falnice curtean ?
El surâdea nãlucii de mãrgean
si nu-l durea nici glumã, nici dojanã.

Simtea, ciudat, din ce în ce mai bine,
cum pasãrea, pierdutã ieri în fum,
cu aripi dulci, îi da ocol acum,
asemenea sfinteniei senine.

Zicea, lucind de ce zãrea-nainte:
-A fost s-o pierd în codru-ntunecos,
dar azi îmi zboarã-n fatã tot mai jos,
cu aripi tot mai limpezi ti mai sfinte.

Râdeau isteți :-Nu minte, e lunatic.
Râdeau și se pierdeau în vãlmãșag,
lasãnd în urmã ciotul de moșneag ,
cu raiul lui amar și singuratic.

si soarele curgea pe el, subtire,
pe zdrente vechi, pe trupul slãbãnog,
si numai ochii-adânci ca un zãlog,
frigeau, dogorâtori de amintire.

**

Tot mai sãtui de basme fãrã tâlcuri,
îl ocoleau drumetii pe nebun.
Dar fragezi, ca zãpada la Crãciun,
veneau acum copiii, pâlcuri-pâlcuri.

Zburdând si îmbrâncindu-se cu ghiontii,
se îmbulzeau în juru-i tot mai multi,
si-nconjurat de heruvimi desculti
le desmierda pe frunte cârlionții.

Cutreierat de raze si vedenii,
le tot vorbea de codrul cu tãceri,
unde-si lãsase chipul sãu de ieri
si straiele și printul si curtenii.

Vrãjiți, îl îndemnau sã le mai spunã.
și-n cerurile lor copilãresti
urca, sublim, pãdurea din povesti,
izbindu-se cu crengile de lunã.

Asa, mult timp, s-au strâns la basm seninii
si fragezii obraji de aurori.
Cei vârstnici doar sopteau ne-ncrezãtori,
Cãlcau ursuzi si-aveau priviri ca spinii.

Pe urmã si obrajii limpezimii
venirã tot mai rar si mai putini.
Cresteau înalti copiii pe tulpini,
dar nu mai semãnau cu heruvimii.

Treceau posaci, pierzându-se-n grãmadã
sau aruncând trufii de întelepti :
-Unches zãlud, pe cine mai astepti ?
În pasãrea ta cine sã mai creadã ?

N-au mai oprit nici tinerii. Nici unii
nu mai puneau în vorba lui temei.
Numai mosneagul, dincolo de ei,
strafulgera de pasãrea minunii.
Închidea ochii și-o vedea cum vine.

Nici n-o chema si singurã țâșnea.
Abia clipea si-i sta pe umãr, grea :
safire si mãrgeane si rubine.

Se rusina acuma cã plânsese
cândva, când o pierduse printre brazi.
Ce mare, ce aproape era azi,
în raiul lui cu flãcãri ne-nțelese.

Ah, îi pierduse zborul în risipã,
ca s-o gãseascã-alãturi, fãrã leat.
Vorbea cu ea pe ulite, ca beat,
cu mare glas de dincolo de clipã.

Cu mare glas de dincolo de vreme,
de dincolo de oameni si de pași.
Ce-i mai pãsa ca-l ocoleau, trufasi,
când el zvâcnea întreg de diademe ?

Cãlca încet grãind minunii sale,
iar oamenii cu suflete de tuci
îl îmbrânceau, piezis, pe la rãscruci
si cu ocãri îl vânturau din cale.

si tot mai des l-întâmpinau sudalme
si pietre se-nãltau în pumni dusmani.
Dar ce-i pãsa cã-l bat cu bolovani,
când pasãrea îi ciugulea din palme ?

si-ntr-un amurg ce-și desfoia pãunii
pe turnuri vechi de purpurã și os,
cei vrednici l-au gonit pe zdrenturos,
cum alungau ciumatii și nebunii.

**

Zvârlit afar’, pe poartã, din cetate,
stãtu în loc fãrâma de unchieș.
Sorbi mult timp apusul de mãces
și taina-ntâiei stele-nlãcrimate.

Porni apoi, în zdreanta lui amarã,
cu pasii frânti, cu umerii subtiri,
spre zarea aromind a trandafiri
si-a fagure de miere si de cearã.

Domol si schiopãtând prin toti scaietii,
mergea sã moarã-n marile pãduri,
unde-si lãsase torba cu frânturi
si straiele si chipul tinereții.

Luna-aromea a cimbru si-a tintaur,
suia din râpi, cãdea din nou în vãi
și soarele venea sã bea vãpãi
din ape, ca un roșu cerb de aur.

Prigoria urca din treaptã-n treaptã,
amiaza se-ndulcea în moliciuni
și luna iar creștea din vãgãuni,
aromitoare, albã, înțeleaptã.

El însã schiopãta fãrã s-ajungã.
Prea slabi îi erau pasii ori prea stinsi,
sau prea departe codrii necuprinsi
si calea lor prea asprã si prea lungã.

Dar nu-i ppsa de-avea sã-și mai gãseascã
pãdurile aievea sau deloc.
Pe umeri îi sta pasãrea de foc,
mai mare, parcă, mai împãrãteascã.

El surâdea și schiopãta-nainte.
și stelele, ieșind din scorburi mari,
l-împreșurau cu zumzet de bondari
și luna-i gãlgãia peste veșminte.

Iar dupã el, fugindu-i sub câlcâie
sau fluturându-i zdreanta uneori,
vântul venea cu sânul plin de flori,
punând pe toate smirnã si tãmâie.

Categorii poezii: