Caută
Close this search box.

Balada iconarului de lângă rai

Din evlavii de vlădică
și porunci de Domn pios,
mânăstire se ridică
pe tulpina ei de os.

Dintre schele se desface,
pârguită sub mistrii,
ca un măr care se coace
lângă ceruri aurii.

Zidurile cresc ușoare:
și-n urcușul alb al lor
parcă vor aripi să zboare
și să cânte parcă vor.

Turlele melodioase
prind în aer moliciuni,
mlădieri de chiparoase,
frăgezimi de rugăciuni.

Dar cum crește din lumină
ctitoritul sfânt altar,
n-are prânz și n-are cină
mare meșter iconar.

N-are pace pământească
de când Vodă Basarab
l-a poftit să zugrăvească
mucenici cu chipul slab.

De doi ani pe zid așează
când străvechi Ierusalim,
când Crăciun și Bobotează,
când sfieli de heruvim.

Se cutremură pereții
de-nvieri și răstigniri.
Pe iconostas, asceții
merg cu tălpi de trandafiri.

Doar o sfântă diafană
sub un limpede inel,
tot încearcă pe-o icoană
să se iște din penel.

În zadar se tot frământă
meșter fără de răgaz.
Pentru dulcea față sfântă
încă n-a găsit obraz.

N-a găsit nici ochi să-i deie,
cât îi caută-n străfund
de fântâni și eleșteie
sau de ceruri ce se-ascund.

Zi și noapte, printre scule,
lângă pânză pironit,
cu peneluri nesătule mușcă
zări necontenit.

Prânz și cină dacă n-are
și-n culcuș n-a pogorât,
suspinând peste culoare
n-o-mblânzește cât de cât.

Ba o roagă și-o răsfață,
ba o ceartă cu mustrări,
dar vopseaua lui îngheață
și la rugi și la ocări.

Nici alintul nu-i dă vlagă,
nici ocările puteri…
Chip și zâmbet nu se-ncheagă,
nu vin ochi de nicăieri.

În oftatul și-n pojarul
care-i fură somn și blid
s-a uscat și iconarul,
ca ierarhii de pe zid.

Peste râu, la mânâstire,
urcă lin cu pasul mic,
o logodnică subțire
și sfioasă ca un spic.

Vine-n zori și la amiază
cu paner mereu adus,
vine iar, când înserează,
la biserica de sus.

Miere, azimă și lapte
pentru meșterul posac,
care tace, zi și noapte,
lângă scule fără leac.

– De trei ori pe zi, la tine,
trist logodnic, meșter drag,
vin purtând panere pline
și la fel le-ntorc din prag.

XGura ta n-atinge cană,
nici cu mâna blid n-atingi.
Lâng-o umbră de icoană
ca o candelă te stingi.

M-aș topi, dacă mi-ai cere,
în ospățul din paner,
lapte, azimă și miere,
să-ți fiu cină, lângă cer.

Dar el tace. De pe buze
nu-și desprinde un cuvânt.
Peste pensule ursuze
se-nconvoaie și mai frânt.

Și tânjește mai departe,
și vopselele tânjesc
lângă ceața umbrei moarte,
care-așteaptă chip ceresc.

Peste râu, la mânăstire,
urcă zilnic pasul mic
de logodnică subțire
și sfioasă ca un spic.

Vine-n zori și la amiază,
cu paner mereu adus,
și când umbrele-nserează
la biserica de sus.

– Meșter trist, ți-aduc zadarnic
darul meu de peste râu,
lapte proaspăt, fagur darnic,
pâine tânără de grâu.

Pleacă vara, fug lăstunii,
și-n biserică, aici,
încă n-ai pus chip minunii,
biet zugrav de mucenici.

Nici un înger nu mai cade
pe culoarea fără spor?
Din uneltele-ți schiloade
nu mai urcă nici un zbor?

De-aș putea văpăi domoale
și dulci umbre să mă fac,
să dau zâmbet pânzei goale
și penelului sărac…

Dar el tace. Nu-i desprinde
de pe buze un cuvânt;
cu mâini reci și suferinde,
cum sunt mâinile de sfânt.

Și cum tace, ea se frânge,
în genunchi, pe lespezi, jos.
Îi ia mâinile și plânge,
desmierdându-le duios.

Pe mâhnirea lor se lasă
tâmpla caldă, chipul mic
de logodnică sfioasă
și subțire ca un spic.

Și pe mâinile lui slabe,
scrise parcă pe ferești,
cad din ochii ei podoabe
și inele îngerești

Cad din ochii triști inele
și pe mâinile ce zac,
și pe hârburi de ulcele
cu vopsele fără leac…

Meșterul acum le simte.
Mohorât de săptămâni,
simte plânsul ei fierbinte
pe-nghețatele lui mâini.

Fiecare picătură
parcă-l frige dinadins.
Ah, din nou de el se-ndură
un crâmpei de necuprins.

Azi, din nou, un colț de slavă
are milă de zugrav.
Arde pensula bolnavă,
arde meșterul bolnav.

Ard vopselele-n ulcele,
frământate cu văzduh
și cu lacrimile grele
care cad să le dea duh.

Pânza moartă se deșteaptă,
linii gureșe se-aprind,
sfânta care chip așteaptă
s-a sculat din somn zâmbind.

Din culcușuri se ridică
desmorțitele culori,
cu zvâcniri de rândunică
dintr-un cuib trezit în zori.

Mâna meșterului trează
luminează ca și el.
Orice deget pare-o rază,
când se-atinge de penel.

– Plângi, tu, limpedea mea Oana
și vopseaua prinde chip.
Plângi și, fragedă, icoana
din lumini o înfirip.

Pică lacrimile tale,
iar culorile surâd.
Cine le-a sculat din oale
Ca să calce somnul hâd?

El lucește ca o spadă
smulsă beznei unei teci,
Ea e freamăt alb de mladă,
în genunchi, pe lespezi reci.

E uimită că el cântă
gingășii de viers fugar…
Dar cum ochii ei se zvântă,
mâna lui se stinge iar.

Fața pânzei se usucă
și culori și umbre mor.
În privirea lui năucă
e un țipăt de cocor.

Deznădejdea îl cuprinde
și el cade din avânt,
cu mâini reci și suferinde,
cum sunt mâinile de sfânt.

Și din nou se-aprind de milă
și de rouă ochii ei;
în ulcele de argilă
ard și tremură scântei.

Pe vopselele învinse
pică lacrimi feciorești,
și pe mâinile lui stinse,
scrise parcă pe ferești…

Și din nou, zvâcnind, adie
un suspin de vânt răzleț
prin culorile ce-nvie
deșteptate din îngheț.

Fruntea lui din nou străluce,
gura cântă gingășii,
și, trezit, penelul duce
umbrei moarte linii vii.

– Plângi, și-n mine neprihana
se oglindă ca-ntr-un iaz.
Plângi, tu, limpedea mea Oana,
iar icoana ia obraz.

Plângi, si nu pricep ce vlagă,
ce puteri m-au dezmorțit.
Plângi, și pânza stearpă leagă,
ca o creangă, rod sfințit…

Beat, lucrează, cântă, spune.
În genunchi, cum a rămas
ca-ntr-o mare rugăciune,
ea l-ascultă fără glas.

Și, deodată, înțelege
că icoana lacrimi vrea
și că el minuni culege
doar atunci când plânge ea.

Zile trec și nopți ca una,
scuturate din mănunchi,
și fecioara plânge-ntruna,
jos pe lespezi, în genunchi.

Tot mai tinere, mai zvelte,
peste plânsul ei tresar
și vopsele și unelte
și mâini dragi de iconar.

Lacrimi și culori se-mbină
și se fac într-un sărut
ochi de dincolo de vină,
chip de dincolo de lut.

Fata plânge, plânsul suie
și, pe lemn cum stă supus,
e obrazul ei și nu e,
parcă-s ochii ei, și nu-s.

Cu cât urcă, mai cerește
fața Sfintei din vopsea,
trupul fetei se-ofilește
supt de pânza care-l bea.

Cu cât meșterul străluce
în tăria lui de-acum,
ea se frânge ca o cruce
povârnită lângă drum…

Par penelurile torțe,
mâinile, fierbinți cățui,
iar el arde, beat de forțe,
sus, în fericirea lui.

Și nu vede, dintre îngeri,
cum, sub plânsul ne-ntrerupt,
trupul mic e numai frângeri,
tot mai stins și tot mai supt.

Peste râu, la mânăstire
nu mai urcă pasul mic
de logodnică subțire
și sfioasă ca un spic.

Nu mai vine la amiază
cu paner mereu adus,
nici când tainele-nserează
la biserica de sus.

Nici n-aduce, de cu noapte,
pentru bunul iconar,
miere, azimă și lapte,
feciorelnicul ei dar.

Ci, departe,-ntr-o colibă,
ochii vesteji de dogori
cu lumini nu mai îmbibă
nici peneluri, nici culori.

De sub cergă, mâna slabă,
cheamă umbrele de ieri.
Gura tot de umbre-ntreabă,
ofilită de zăceri.

Umbre cheamă, taine-ngână
sau își strigă, lângă pat,
maică blândă si bătrână,
toată bocet si oftat.

– Maică bună, du-te-n goană
la biserica de sus,
unde-un meșter pe-o icoană
numai zâmbete a pus.

Spune-i mirelui, în șoaptă,
că mor ochii stinși de dor,
dar că tot îl mai așteaptă,
scufundați în bezna lor…

Ostenind spre mânăstire,
suie, albă, prin livezi,
pe sub crengi cu patrafire,
o măicuță de zăpezi.

Vine-n zori, la prânz, la cină,
cu trudit și jalnic glas,
mai bătrână când suspină,
și mai albă, ceas de ceas.

– Meștere cu fruntea-n stele,
iconar cu mâini de vis,
să te-aduc dintre vopsele
ochii oarbei m-au trimis.

Ți-ai sfârșit de mult icoana,
lângă ea de ce mai stai?
Parcă nu-mi auzi dojana
și n-ai inimă, nici grai.

Ci el glas lumesc n-aude
și nu vede chip străin.
Doar icoana ce-i surâde
îl îmbată ca un vin.

Nici o vorbă nu-l îmbie,
nu răspunde nimănui.
Ca-ntr-o dulce, grea, robie,
stă vrăjit de sfânta lui.

– Meștere pierdut de lume,
făcătorule de sfinți,
ochii oarbei de sub brume
te vor mire; să-i alinți.

Vino de le-nchide rana,
iconar de lângă Rai…
ți-ai sfârșit de mult icoana,
lângă ea de ce mai stai?

Dar el nu mai ține minte
plânsul ochilor secați,
ci de ochii fetei sfinte
se îmbată cu nesaț.

Nu ascultă, nu răspunde,
și, de vrajă istovit,
parcă vrea să se scufunde
în surâsul zugrăvit…

Maica pleacă, maica vine,
pleacă iar cu jalnic pas,
mai bătrână de suspine
și mai albă, ceas de ceas.

– Fata mea, la mânăstire
urc zadarnice poteci.
Nu-i acolo nici un mire…
Sunt doar sfinți și lespezi reci.

Pajiști verzi întind chilimuri
și covoare ca-n povesti,
parcă noi ierusalimuri
cer sosiri împărătești.

Toată floarea neculeasă
pe mormântul alb s-a strâns.
Crăngi în rochii de mireasa
se cutremură de plâns.

Cu suspinele de mână,
toată bocet și lumini,
maică bună și bătrână
rătăcește printre spini.

Urcă pân’ la mânăstire
și coboară la mormânt
Nu aduce nici un mire
ochilor ce nu mai sunt.

Urcă iar, cu trudă multă,
printre spinii nesătui.
Nici un mire n-o ascultă
sus, în fericirea lui.

Pașii-abia mai pot s-o poarte
pe poteci cu pietre seci…
El rămâne mai departe
lângă sfinți și lespezi reci.

– Doamne, din lumești podoabe
ridicași, pe trudă grea,
sfinte ziduri basarabe,
limbă vremilor să dea.

De la sfeșnic la icoană,
de la strană la triod,
toate sunt, fără prihană,
darul tău de voievod.

Și, smerit și preajertfelnic,
daniei de peste veac
i-ai pus cel dintâi jertfelnic
lângă cel dintâi colac.

Deci, Măria Ta, se cade
să știi câte sunt și cum:
Iconarul încă șade
în biserică și-acum.

De-a sfârșit de mult cu treaba,
nu vrea galbeni, nici arginți,
dar întârzie degeaba
printre candele si sfinți.

De-a pus magilor privire
și arhanghelilor pas,
într-o galeșă uimire,
lângă sfântă a rămas.

Când călugării l-alungă,
el se-ntoarce mai aprins.
Neagră patimă și lungă
de icoană l-a cuprins.

Vodă zice: știm icoana,
mult ne miră și pe noi.
Parc-un înger și-a pus pana
pe obrajii calzi și moi.

Fruntea-i scrisă — pare-mi-se —
cu penel din alte vieți,
iar surâsu-i smuls, ca-n vise,
ne-nceputei frumuseți.

Bietul vostru meșter, poate,
s-a smintit când a crezut
c-a scos el aceste toate
din vopseaua lui de lut.

S-a smintit și-n pătimirea
grea de vină și alean,
îndrăgind nemărginirea
unui chip nepământean…

Cu mâhnire se cuvine
pândă aspră de pândar.
Azi, icoana nu mai ține
de-un vremelnic iconar…

Ci minunea ei senină
e a rugii celor mulți,
care vin de i se-nchină,
de la Vodă la desculți.

Când o spadă de jăratic
taie zarea, când un bici.
Cerul negru și sălbatic
varsă ploaie cu bășici.

Beznele își fierb ceaunul
sus, pe tunet de potop.
Înc-un fulger, încă unul,
cade-n inimă de plop.

Noaptea joacă-n pielea goală
pe lungi strune de țambal.
Din grozav cazan de smoală
iese râul peste mal.

Se mai rupe-n cer o grindă
sau în iad câte-un zăgaz.
Străjile se-adună-n tindă
cu sudălmi și cu necaz.

Sub puhoaiele zălude,
prin mocirle de nămol,
o nălucă-n straie ude
dă bisericii ocol.

Umbra vine pe șuvoaie,
numai ochi adânci și goi,
numai zdrențe lungi de ploaie,
numai umblet de strigoi.

Cu bufniri de vânt pătrunde
pe fereastră în altar.
Când în beznă se ascunde,
când pe fulger calcă iar.

Pași desculți și uzi coboară
dogorind de-aprins îndemn.
Mâna smulge, ca o ghiară,
Chipul fraged scris pe lemn.

– Nimeni nu ne mai desparte,
Sfântă albă, cer deschis.
Raiul vieții fără moarte
pe obrazul tău e scris.

Chipul Tainei, smuls din cuie,
lângă inimă l-a pus.
parcă-i Oana lui și nu e;
parcă-s ochii ei și nu-s.

Fuge. Fulgerul l-arată.
-Uite meșterul nebun!
Pânda chiuie mușcată,
pașii lui nu se supun.

– Dă-ne meștere, icoana,
unde-alergi, zănatic fur?
Bălțile, zbârlindu-și blana,
cresc ca haitele-mprejur.

Zările-și trimet, grăbite,
către el câte-un hanger.
Bat năpraznic din copite
hergheliile din cer.

Mai adânc la piept își strânge
vraja sfintei fără veac.
Ploaia-n drum se face sânge,
sânge bălțile se fac.

– Meștere beteag de minte,
dă-ne Sfânta înapoi!…
El o strânge mai fierbinte:
o tulpină amândoi.

Mai aproape, mai aproape,
râul spumegă turbări.
Pe dihănii mari de ape
vin pădurile călări.

– Nimeni nu ne mai dezleagă,
Sfântă albă, rai cules.
Ceru-ntreg și lumea-ntreagă
în surâsul tău se țes.

Ape lacome și hoațe
cască negrul lor gâtlej.
Cu icoana strânsă-n brațe,
piere meșteru-n vârtej.

Curgi, lumină, curgi baladă,
și tu, râule senin.
Ziua paște ca o iadă
roua câmpului sorin.

Verde apa de bulboană,
Din adâncuri ce-ai adus?
Ba e zâmbet, ba icoană,
ba e chip căzut de sus…

Uluiți, culeg plutașii
taina galeșului chip.
Mâinile scriu cruci, și pașii
îngenunche pe nisip.

De surâsul blândei fețe
nu se satură cât vor,
Sorb senina frumusețe
cum ar bea dintr-un izvor.

Văd, și nu pricep de unde
s-o fi fost ivit în dar,
din tăceri de ape-afunde,
taina fără de hotar.

Dar, cucernici în smerire,
duc plutașii chipul sfânt
la domneasca mănăstire,
peste vreme și mormânt.

Și minunea din lumină
se re-ntoarce celor mulți,
gloatei care i se-nchină,
de la Vodă la desculți.

Categorii poezii: