Caută
Close this search box.

Balada din Bucegi

În sălbatice zănoage
ape fierb adânci.
Jnepii suie, greu, pe brânci,
basmu-n văi se trage.

Peșteri ies, sub râpi, să prade…
Scapără ereți,
când se scaldă dimineți
goale, în cascade.

Urme de sălbăticiune pe coștile zac.
Cetinele sună-a veac și a rugăciune.

– Limpede Ialomicioară,
pentru ce oftezi?
– Jos, La Cheia-Orzii, vezi,
vulturii coboară.

Dau târcoale în lumină
C-au aflat un leș.
Părea floare de cireș
fața lui mezină…

– Ce băsmești, Ialomicioară?
Spun că vultur șui
inima străinului
a furat-o-n gheară.

Pajuri au scobit, flămânde,
ochii unde, ieri,
lăcrimară primăveri
și fântâni rotunde.

Pliscul sfârtecă și gheara
rupe-n măruntai…
Către cearcăne de rai
munții-și urcă tiara.

Brazii-și clatină suspinul,
zadele se zbat.
– Spune-mi, râule-ntristat,
cine-a fost străinul?

– Nu-ntreba ce-a fost și cine.
Pieptul lui, pământ,
iar obrajii hrană sunt
pajurii haine.

Vrun tâlhar la drumul mare
poate va fi fost,
sau drumeț-făr-adăpost,
călător spre soare.

Poate voievod cu spadă
și oftat de foc,
aruncat de nenoroc
păsărilor pradă…

Taina lui cine s-o știe?
Nu-i decât un leș…
Or s-o-ngroape codrii deși,
apa viorie.

– Limpede Ialomicioară
cu arginturi vii,
taina lui dacă n-o știi
de ce plângi, amară?

– Eu plâng buzele-i închise,
trupul ros de ploi,
ochii lui cu gene moi
ciuguliți de vise.

Și plâng mâinile lui care
astăzi nu mai pot
să culeagă cerul tot
într-o dezmierdare.

Categorii poezii: