Baladă de Florii

Uite, Țara,
ca o inimă haiducă de baladă,
și-a adus de peste Dunăre și mare
berzele – bucăți înalte de candoare –
și le leagănă pe harfe lungi de soare,
clopote de gheață și zăpadă.

Râurile,
zimbri de argint, se reped cu cornul înainte.
Crengile-n odăjdii moi de mărgărint
scutură aiasmă pe morminte,
și, din adâncimi de oseminte,
umbre albe – flăcări albe – se ridică:
dintr-un cneaz de zarzăr se aprinde,
crește piersic dintr-o mână de vlădică.

Peste umărul Floriilor bălai,
dacii ară cerul limpezimii
cu plăvanii, peste zare, până-n rai
unde plâng pe trâmbiți serafimii.

Noaptea, sus, pe stele călătoare,
trec, călări, pandurii către Jii.
Luna iese-n drum, la răgălii,
cu prăsele reci la cingătoare.

Vechi tărâm cu berze și răsură…
zac haiducii între vipere și broaște,
cad luceferii, anafură de Paște,
drumul-robilor e cuminecătură.

Mucenicii, în icoane, se grijesc,
vișinii se-nchină cu smerenii,
și sub lespezi, basarabii se gătesc
să se ducă la biserică, la denii…