Caută
Close this search box.

Balada codrului fără haiduc

Ca de dincolo de lume,
vine plin de colb,
faţa dârză, mâna-n şold,
armăsaru-n spume.

Fruntea-i creşte mai înaltă,
pletele în vânt.
Stânci, păduri, furtuni îi sunt
mume laolaltă.

Ard amurguri sub sprâncene
şi, pe chip semeţ,
sărutări de pădureţ
şi de nopţi codrene.

În câlcâie când îşi strânge
murgul năzdrăvan
pare-arhanghel pământean
sau un cneaz de sânge.

Flinta tot şi-ndreaptă ţeava
să privească-n sus :
ochi de uliu nesupus
care-nfruntă slava.

Ipingea bogată poartă,
cioareci şi tuslugi.
Arnăuţi şi străji şi slugi
înlemnesc în poartă.

De când sunt nu mai văzură
porţile domneşti,
izbucnite din poveşti,
astfel de făpturi.

Arătarea din baladă
sare jos din şea :
-Unde-i Vodă Caragea ?
Iancu vrea să-l vadă.

Toţi bulbucă ochi de broaşte
turcii cresc în fes :
-Cine eşti, boier ales ?
Cine te cunoaşte ?

-De la Vodă la Agie,
grecii toţi mă ştiu.
De la Olt şi pân-la Jiu
codru-ntreg mă ştie.

Parcă trăznetul despică
porţi şi arnăuţi.
Cât îs la picior de iuţi
şi ce-nalţi în chică !

Faraonii şi buzaţii
schiaună prin curţi.
Lungi în mâini, la fapte scurţi,
gâfâie gealaţii.

Se-mbrâncesc în poticnire
turcii cu şalvari,
cetele de palicari
chiţcăie subţire.

-Iancu ! freamată cerdacul.
Prinşi de tremurici,
pehlivani şi măscărici
vin de-a berbeleacul.

-Iancu ! Scări, odăi, iatacuri,
zumzăie la fel.
Singur Iancu, numai el,
Calcă-adânc pe veacuri.

Parcă vine din jugaştri,
dintr-un pisc străbun
unde ouăle îşi pun
vulturii şi aştrii.

Intră-n curte şi le face
semn să tacă toţi :
-Nu sunt căpitan de hoţi,
cârtiţe buimace !

Broaşte-n fuste, slugi fricoase,
n-am venit să prad,
nici să vă trimit în iad
putredele oase.

Hai, lingăi surpaţi din şale,
duceţi-mă sus.
Vorbe bune am de spus,
azi, Măriei-Sale !


Cine să-i răsară-n faţă
asprului boier
care-şi reazimă de cer
umăr şi sâneaţă ?

Cin’ să-l ducă să-l prosterne
la Măria-Sa,
când şi Vodă, pe sofa,
dârdâie-ntre perne ?

Prind din coate să se-ndemne
şi-l privesc mereu.
Ba e Făt-Frumos, ba zmeu,
ba e Strâmbă-Lemne.

-Cuvioase cioclovine
cu sfieli de sfinţi,
luaţi-vă-ndrăzneala-n dinţi
şi nădragii-n vine.

Nimeni nu-i să se desfacă
din cinstitul stol,
să-i dau flintă şi pistol
şi hanger şi teacă ?

Din pridvor atunci l-îmbie
un moşneag senin,
scris de-un meşter bizantin
pe-o icoană vie.

-Adu-ţi la Vlădica-ncoace
sculele de drac
şi pe Vodă-am să-l împac,
dacă vii cu pace.


Iancu-şi scutură de-o treaptă
armele de fier :
-Iacă lege de hanger,
iacă flintă dreaptă.

Am venit ca să dau seamă,
n-am venit să cer.
Alb ca vişinu-n Prier,
sfântu-n prag îl cheamă.

Mire-se arnăuţime,
slugi şi logofeţi.
Sfântu-oftează din nămeţi
şi din limpezime.

-Vino cu Vlădica, suie,
pocăit haiduc.
Intre perne şi ciubuc,
Vodă e şi nu e.

Namila cu ochi de soare
intră. Calcă drept.
Domnu-i numai nod în piept,
perne şi sudoare.

Când mai face-un pas, doar unul,
toţi boierii-s sloi.
Domnul, între perne moi,
galben ca tutunul.

Când haiducul, din câlcâie
creşte până-n pod,
pare Iancu voievod,
Vodă, o momâie.


Doar Vlădica blând surâde,
Domnului dând ghies
ca să-şi dreagă grai nedres,
spart pe buze hâde.

-Tu eşti, Iancule, Jiene,
tu, haiduc hain ?
-Eu, Măria-Ta, şi vin
din păduri oltene.

Dar nu-s lotru de răscruce,
ci, pe sub gorun,
am pândit ca să-mi răzbun
neamul pus pe cruce.

Vodă tremură şi-ngaimă :
-Ba te ştiu tâlhar,
mi-ai cârnit un Cârc-Serdar,
mi-ai fost jaf şi spaimă.

-De-am prădat cu mâna toată,
printre fagi şi cerbi,
fost-a pentru robi şi şerbi,
pentru biata gloată.

Dacă lama cu prăsele
a cârnit vreun grec,
o făcui ca să-mi înec
jalea ţării mele.

Insă dacă azi las flintă,
codrii lungi şi laţi,
e că taica şi trei fraţi
urii Tale-s ţintă.


N-ai răzbit să-nvingi haiducul,
dar mi-i frângi pe ei.
Lasă-i. Mie dă-mi ce vrei,
ştreangul sau butucul.

Minunaţi-vă giubele
şi voi bărbi de-omăt !
Făt de crivăţ e, sau făt
Zămislit de iele ?

-Doamne eşti (Vlădica spune)
os de voievozi
şi eşti slobod să slobozi
întru iertăciune.

Iartă-l, că şi-a pus de-o parte
scule şi nărav. . .
Vodă-nghiaţă râs gângav
pe-un obraz de moarte.

Scuipă printre dinţi cuvinte :
-Sâmbătă în zori,
leşu-i ciugulit de ciori,
ţi-l fac dar, Părinte !

Ţes păienjenii-n ungher
harfe de mãtasã.
Lãcrimând departe-n cer
câte-o stea se lasã.

Bate-o razã şi nu prea.
Printr-un ochi de bârnã,
lacãtul, la uşa grea,
cinci ocale-atârnã.

Lanţul, cu turbãri de lup,
pe sub poarta bolţii,
când în suflet, când în trup
îşi înfige colţii.

Ce glas dulce şi adânc
şoarecii îi strânge ?
Dar din ziduri de ce plâng
Picãturi de sânge ?

Umbrele ce taine spun ?
Cin’le ţine hangul ?
Cântã Iancu în ajun
de-al rãpune ştreangul .

Nu e apã în ulcior
ca sã-i stingã spuza
de urzicã şi de dor
care-i arde buza.

Nu e vânt mãcar un fir
ca sã batã-n dungã
şi cu fragedul lui mir
fruntea sã i-o ungã.

Şi nu-i nici un pui de stea
agãţat de dreve,
sã-l culeagã-n pumni, sã-l bea
ca-n pãduri, aieve…

-Codrule fãrã haiduc,
sub minunea lunii,
calea ta n-o mai apuc
sã-ţi slujesc gorunii.

Neamule fãrã noroc,
pururi în furtunã,
ţeava mea cu plumbi de foc
nu te mai rãzbunã.

Nu mi-e fricã de cãlãu,
nici de ştreang n-am teamã,
dar în piept mã frige rãu
codrul ce mã cheamã.

Şi mai am un vechi alean :
doi ochi mari de fatã.
Lunecau într-un rãdvan,
peste Olt, odatã…

Erau verzi, erau adânci,
şi-au pierit aiurea.
Ci tot port în vis, de-atunci,
ochii şi pãdurea.

Mâine-n zori, când va cãdea
laţul unei funii,
vor jeli pe urma mea
ulmii şi gorunii.

Insã marii ochi curaţi
-dimineţi senine-
dincolo de cruntul laţ,
am sã-i duc în mine…

*

Poarta, dis-de-dimineaţã,
înapoi s-a tras.
S-a sculat , la rumen ceas,
gloata târgoveaţã.

Curţile domneşti sunt pline
de smerit popor.
Pildã vie tuturor
ştreangul se cuvine.

Nici cinstita boierime
nu se cade dar
sã nu-l vadã pe tâlhar
sus, la înãlţime.

Vin boierii, câtã iarbã,
şi-şi fac loc sã stea
cât mai sus cu o giubea,
cât mai jos cu-o barbã.

Parul, care-aşteaptã vamã,
e şi el de rang,
cãci pofteşte doar în ştreang
un haiduc de seamã.

Du-te-vino, grecoteii
saltã-n nerãbdãri.
Oaspeţi mari, pufnind pe nãri,
sub turbane, beii.

Soarele pe curţi aruncã
coşuri de cireşi.
Darabane fãrã greş
sunã la poruncã.

Vodã ! ce necaz l-afumã ?
Ce omizi îl rod ?
Curge-o şoaptã prin norod :
-Ciumã, Vodã-Ciumã !

Şade-n jilţu-i ca pe cuie,
ca pe ghimpi de spin.
Între perne şi venin,
Vodã e şi nu e.

Lacomi de petreceri rare,
lângã Domn, semeţi,
Agã, strãji şi logofeţi,
frig în aşteptare.

Dar ce crengi de lãmâiţe
şi de meri domneşti
înfloresc pe la fereşti ?
Crengi sau jupâniţe ?

Cã la geamuri când se-adunã
albe sfiiciuni,
parcã ning de sus cununi
fragede de lunã.

Frãgezime, tinereţe,
cum de mai surâzi
când stã Iancu între gâzi
tuciurii la feţe ?

Frãgezime de fecioarã,
cum mai legeni crãngi,
când stã Iancu între spãngi,
pregãtit sã moarã ?

Şi tu, Iancule Jiene,
moartea cum o-nfrunţi
şi-ţi baţi joc de gâzii crunţi
cu tãciuni sub gene ?


Ce-ai zãrit la geam, haiduce ?
Ce ochi mari şi verzi ?
Cât ai da sã nu-i mai pierzi
şi-n pãduri i-ai duce…

Parcã-s ochi de nestematã,
mãi, haiduc codrean !
Lunecau într-un rãdvan,
peste Olt, odatã…

-Hei, nu-mi pasã, cioarã slutã,
faraon urât,
cã-mi pui ştreangul tãu de gât,
când eu sunt lautã.

Baragladinã, nu-mi pasã
funia cã-mi legi,
când eu sunt ciorchini întregi,
dulce tãmâioasă.

Nici de corbi nu-mi pasã foarte,
ticãlos ţigan,
când vãd ochii din rãdvan
cã-mi zâmbesc la moarte…

Gâzii, goi ca spurcãciunea.
Iancu, falnic nuc.
-Codrule fãrã haiduc
duce-ţi-aş minunea.

Sunã moarte darabana,
gâzii-l smulg din loc.
-Neamule fãrã noroc
duce-ţi-aş icoana.


Gloatele, de ce suspinã ?
Ştreang, de ce tresari ?
Unde-s ochii verzi şi mari
puşi în geam luminã ?

Când s-au smuls –smaralde sfinte-
din fereastra lor,
cã sã-i ardã, în pridvor,
Domnului-nainte ?

Jupâniţã, creangã albã,
ochii tãi senini
la Mãria-Sa i-nchini,
cum închini o jalbã.

Buzele-ţi nu spun nimica,
numai ochii cer..
Alb, ca vişinul Prier,
lângã ochi, Vlãdica.

-Pune-ţi, Doamne, mila-n faptã.
Pravila din moşi,
dacã stai şi o descoşi,
tare-i înţeleaptã.

Cã ea cere slobozire
din osândã grea,
fatã de boier de-l vrea
pe tâlhar de mire.

Azi, din curtea Ta se-alege
crinul prea curat,
de osândã şi pãcat
lotrul sã-l dezlege…


Vodã-ngaimã : -Tu, Sultanã,
în genunchi îmi stai ?
Ochii plâng şi-ntregul rai
pâlpâie pe-o geanã.

-Vrei de mire lotru mare ?
Vrei din ştreang sã-l scot ?
Ochii plâng şi raiul tot
cere-n ei iertare.

Şi, deodatã, gloata cade
în genunchi, tunând :
-O, Mãria-ta, fii blând,
iartã şi sloboade !

Geme Vodã, geme Agã,
logofeţii tac.
Se cruceşte în cerdac
boierimea-ntreagã.

Domnul dã porunci. Şi geme.
Gâzii sar-napoi.
Arnãuţi în fuste noi
bombãne blesteme.

Gloata-n vuiet se ridicã.
Peste ea, domol,
scrie cruci de aur gol
mâna de Vlãdicã.

Numai ochii de-altãdatã,
ochii din rãdvan,
printre beii cu turban
râd cu zarea toatã.

*
Şargii se împlântã
Codrului afund.
Surugiul cântã,
crengile rãspund.

Funie uşoarã,
spânzurã-ţi alţi furi…
Drum de nuntã zboarã,
zboarã prin pãduri.

Butca sau mireasma
leagãnã pe miri
sub catapeteasma
crengilor subtiri ?

Merg sfinţiţi de veacul
codrilor bãtrâni.
Râde-n zãri conacul
aşteptând stãpâni.

Cât îi stejãrişul
de înalt în zvon,
smirnã-i tot frunzişul,
pomii toti, amvon.

Cât de lung drumeagul
pentru şargi şi roţi,
patrafir tot fagul,
flamuri ulii toţi…

Unde duci cu tine,
mire nãzdrãvan,
dimineţi senine,
ochii din rãdvan ?

Unde duci, Jiene,
tras de telegari,
zãrii dunãrene
ochii verzi şi mari ?

Uite-i cum se lasã
mai adânci, mai grei,
lumea neculeasã
s-o culegi din ei.

Uite-i cum se pleacã
-hoţule-ntre hoţi-
cerul ce-i îneacã
sã li-l furi, de poţi…

Surugiul mânã,
frunzele nu tac.
Taina ta ce-ngânã,
murmur de copac ?

Duce butca-n fugã
mirii nunţii verzi.
Creangã ca o rugã,
mustri sau dezmierzi ?

Duce butca-n goanã
mirii albei nunţi.
Frunzã ca o ranã,
sângeri sau te-ncrunţi ?

Iancu când ascultã,
când n-ar vrea de loc,
creanga tot mai multã,
frunza grea de foc.


Ca sã nu-l audã,
spune şoapte-n el –
(stropi de geana udã
pe-un ceresc inel):

-Alba mea mireasã,
fragedul meu rai
cupa-ar vrea pe masã
umbra ta sã-i dai.

De mireasma-ţi linã
crinii toţi sunt beţi.
Trestia se-nchinã,
mlãdieri s-o-nveţi.

Iar şi iar îl cheamã
paltin şi gorun.
Iancului i-e teamã
parcã de ce spun.

Ca sã nu-i audã,
cântã şoapte-n el
(stropi de geana udã
pe-un ceresc inel) :

-Toatã unda apei
pasul tãu l-ar vrea.
Tremurarea pleoapei
ţi-o îngân-o stea.

Nuferii îţi furã
umerii rotunzi,
verdea ieziturã –
ochii tãi afunzi…

Iar ţi iar îl strigã
ulmul nimãnui.
Iancului i-e frică
de chemarea lui.

Ca sã nu-l audã,
plânge şoapte-n el –
(stropi de geanã udã
pe-un ceresc inel) :

-Lunecai, odatã,
peste Olt, în vis.
Tu erai, sau toatã
floarea de cais ?

Cu ce dulci omãturi
îngerii te-au scris ?
Azi îmi arzi alãturi,
dar îmi pari tot vis…

Iar şi iar, oriunde,
teiul face semn.
Iancu nu rãspunde
la grozav îndemn.

Ca sã nu-i audã
glasul cenuşiu,
suduie cu ciudã :
-Mânã, surugiu…

Iar şi iar se zbate
fagul nepãtruns.
Iancu nu se-abate
şi nu dã rãspuns.


Ca sa nu-l audã
smulge-un bici acum
şi dã şfichi şi nu dã
şargilor de fum.

-Tu, mireasã, du-mã
raiului tãu sfânt.
Parcã mã sugrumã
ramurile-n vânt

Dragostea mea dragã,
smulge-mã de-aici…
Creanga iar se roagã,
Iancu iar dã bici.

Şi cum geme ramul
cu frunziş de foc,
parc-ar plânge neamul
fãrã de noroc.

*

Cine-a muls, cu mâini blajine,
Calea-Laptelui pe cer,
cã şiştarul nopţii plin e,
nevãzutule oier ?

Codrul susurã din foaie
ca o gurã de izvor
unde îngerii îşi moaie
gingãşia gleznei lor.

Din pãduri, peste viroage,
vine crângul, când pe brânci,
când pe coate, sã se roage
cu chemãri tot mai adânci.

La conac, sub geam, coboarã,
ca sã-i freamãte-n auz,
ba cu şoaptã de vioarã
ba cu geamãt de cobuz.

Doarme Iancu, vrajã lungã,
legãnat de braţe moi.
Crângul geme sã-l strãpungã,
braţe dulci îl trag-napoi.

Doarme Iancu, vrajã goalã,
pe ispite de omãt.
Crângul geme, el se scoalã,
îl trag braţe îndãrãt.

Doarme Iancu, vrajã dulce,
pe fierbinte sân zbãtut.
Crângul geme, el se smulge,
braţe cad în aşternut.

Cuşma, bunda, ipingeaua
şi pistoalele-n serpar…
Fuge-n grajd şi scoate seaua,
scoate frâu şi armasar.

-Du-mã-n lumea mea cealaltã,
murgule, cã nu mai pot.
Murgul sare poarta-naltã,
cu haiduc, cu dor cu tot…

Codru-l simte c-o sã vinã,
de la brusturi la bureţi,
din bârlog la vizuinã,
de la guşteri la mistreţi.

Taicã frasin, creangã muicã,
vine munte de haiduc !
Mai rãsare-o nevãstuicã,
Mai tâşneste vr-un bursuc.

Ii ies carpenii-nainte,
ca haiducii când vor pungi.
Gata sã-l binecuvinte,
ulmii în odãjdii lungi.

Mãi, ce scârţâie-n tãcere
peste codru şi muncel ?
Carul-mic cu roţi de miere
trage luna dupã el.

Machea, lunã e sau, poate
dintr-un puţ nepãmântean
cumpãna tãcerii scoate
o galeatã de mãrgean ?

Peste scorburi, peste viezuri,
stele tinere îşi coc
pãdureţele lor miezuri
de tãmâie şi de foc.

Pe târzii poteci rãzleţe,
murgul pune paşi cuminţi.
Iancu şuierã tristeţe
Din amare foi cu zimţi.

-Jelui-m-aş, cã mi-e jale,
jelui-m-aş, dar n-am cui :
nici stãtutelor pistoale
şi nici dorului cu pui.


Jelui-m-aş numai ţie,
codrule fãrã haiduci…
Din desişuri vechi învie
umbre, taine şi nãluci :

-Uite-aici oprişi caleaşca
unui plod de beizadea ;
i-ai smuls ifosul şi taşca
şi luceferii din ea.

Uite-aici cârnişi Serdarul
cam limbut, cam grecotei,
risipind pe tot hotarul
potera de funigei.

Uite-aici, cu tescovinã
te-ai clãtit, sã nu te spurci,
dupã ce-ai dat foc, la cinã,
unui han cu nouã turci.

Şi, la jar de crengi uscate,
te-ai legat, cam tot pe-aici,
sã-i faci Neamului dreptate
şi cocioabe de calici…

Luna pe cãrãri se varsã
ca o baniţã de grâu.
Pe sub fagi cu frunza-ntoarsã,
lacrimi tremurã pe frâu.

Cad pe frâu şi cad pe coamã,
cad în iarbã licãrind,
când mãrunţi bãnuţi de-aramã,
când inele de argint.


-Dragoste alunecoasã,
ineluş învârtecuş,
cu frânghii de chiparoasã
mã legi zdravãn de culcuş.

Ori de câte ori din bezne
s-a sculat vr-un braţ voinic,
l-a frânt patima sau, lesne,
l-a stins fierul venetic,

Vino, codrule, şi iartã
pieptu-acesta slãbãnog.
Tot adâncul meu te poartã,
ţie, ceas de ceas, mã rog.

Fir-ar, codrule, s-ai parte
de-un haiduc cum n-am fost eu,
cu hangerul fãrã moarte
scris pe zare curcubeu.

Fi-ţi-ar toatã frunza linã
ochi albaştri şi cereşti,
toatã straşnica tulpinã
frunţi şi braţe haiduceşti.

Facã-se tot codrul pânde
de topoare şi mãciuci,
dacã gloatele flãmânde
astãzi nu mai au haiduci.

Facã-se haiduc tot ramul,
rãdãcinile la fel,
dacã azi nici tu, nici Neamul
parte n-aţi avut de el…


Lacrimi curg şi picã-ntruna
şi pe şea şi-n iarbã jos.
Sus, pe vãrfuri, pare luna
cuşma altui Fãt-Frumos.

Ce heruv şi-a spart ulciorul
sau cad stele prin fãget ?
Bate vântu-ncet ca dorul
şi ca jalea de încet.

Bate vântu-nlãcrimatul
duh amar de foi de nuc,
parcã e şi nu-i oftatul
codrului fãrã haiduc.

Bate vântul –carpatinul-
duh amar de busuioc,
parcã e şi nu-i suspinul
neamului, spre alt noroc.

Categorii poezii: