Aurora

Tu regină majestoasă, prietena lui Dumnezeu,
Ca un râu d’argint să varsă luminosul păr al tău
Peste drăgălașii umeri, când răsari însvăpăiată,
Nobilă, cu ochi de zâmbet și cu mers ușor de fată.
Și cum vii, o visătoare, rătăcind pe cer așa,
Tu pierzi una câte una stelele din salba ta.

Te-ai împodobit, Frumoaso, cu tot ce-i frumos sub soare,
Și Zâmbești cu ochii umezi de mărire și splendoare,
Arătând șireată pieptul desvelit d-al tău veșmânt,
Și din cer adânc lumina și-admirarea pe pământ.
Norii-n calea ta cu vuiet speriați se’ndepărtează,
Ca tu-i biruiești, Stăpâno, cu puterea ta vitează.

Cât esti tu de bună, Doamnă ! Tu, cea cu alai de stele,
Faci cărările, frumoase presărând argint pe ele,
Pui vopsea de argint – pe vârful munților intunecoși
Și te legeni blândă’n carul înjugat cu tauri roși.
Tu te lupți prin întuneric cu-ntunericul, și, plină
De puterea ta, lumina se renaște din lumină.

Tu prin munții cu prăpăstii ți-ai bătătorit poteci
Si cu pieptul alb de fată luminând în cale treci,
Iar dușmanii tăi se-nchină și se umilesc în cale;
Nu atât însă puterii, pe cât frumuseții tale,
Când zăresc ieșind din umbră ochii tăi nebiruiți,
Pieptul alb și fruntea albă și obrajii înfloriți.

Te salut, frumoasă Doamnă, fiica cerului senin,
Inima tu mi-ontărește, că din inimă mă-nchin,
Ruga mea să-ți fie-aminte, că din suflet eu trimit-o,
Și când te întorci în ceruri, tu să nu te uiți, iubito.