Arpegiu alb

Un viciu lent al toamnelor de ambră
chinezării uitate-n plicul mic
când se călătoresc din antisambră
cocori spre spaţiul marelui nimic.

Acele ploi profund provinciale
de care, Doamnă, singur mă dezic
mi-au desfăcut durerea ca un spic
venit să doarmă-n degetele tale.

Acum e, Doamnă, alb şi nu mai cred
şi peste amintiri îndepărtate
trece cu paşi tremurători un ied.

Cuvioşia iernii repetate
s-a-ntins pe câmp ca un magnific pled
de lebede minţite şi-ngheţate.