Caută
Close this search box.

Ariciul

Aseară, prin grădina amortiță,
Din tufe de pelin cu frunze mici
A apărut în taină un arici, –
O mică vietate ghemuită.

Copiii l-au zărit de pe cerdac
Cum se mișca domol pe sub gutui,
Și toți au alergat în jurul lui.
Iar el a-ncremenit pe loc, posac,
Cum îl prinsese vremea pe cărare, –
Ca o perniță sferică în care
O fată rea, ca să se joace,
A-nfipt o sumedenie de ace.

Am alungat copiii să se culce
Și-n înserarea limpede și dulce
Ce se lăsa din cer încetinel,
Am stat acolo singură cu el.

Și mă-ntrebam pe gânduri: Oare, cum
A fost făptura-i la-nceput de lume?
Din care veacuri înecate-n fum
Porni el, oare, ca un scai, la drum,
Să se oprească-n dreptul meu anume?
Ce vânt vrăjmas și mohorât
Ca pe-un măceș pitic l-a scuturat,
De-a mai rămas dintr-însul doar atât:
Un ghem de spini, ostil și speriat?

O fi având el oare pui?
Mă-ntreb, deși nu pot pricepe:
Cum sug ei fără să se-nțepe
În ghimpii lui?…

Când a simțit că-i singur doar cu mine
Și nici un dușman dinspre casă nu mai vine,
A scos cu frică de sub el
Un bot timid și mic, ca de cățel,
Și cu instinctul lui obscur
A explorat terenul împrejur.
Și-abia ciulindu-și țepile pe spate, –
Pe sub petunii grele de parfum,
Atras de noapte și singurătate
Și-a căutat încet-încet de drum….
S-a mai oprit în magheran o dată
Ca sub îndemnul unei tainice porunci,
Apoi a dispărut pe sub poiată….

Și nu l-am mai văzut deloc, de-atunci.

Categorii poezii: