Amurg

Se lasă noaptea, limpede şi caldă;
Răsare luna palidă pe cer,
Punând pe valuri braţe ce se scaldă
Şi-n toată firea aer de mister.

Pe-un soclu rupt, o veselă bacantă
Şi-nvăluie, de două mii de ani,
În haina umbrei, pururi elegantă,
Splendoarea umerilor diafani.

Mişcând din flamuri, vechile trireme,
Adorm în pacea lungului amurg,
Înfiripând un vis din altă vreme:
Izbânzile lui Hermes Demiurg.

La umbra lor, pescarul trage-o plasă
Şi cântă-ncet, cu glas adormitor,
Duioasa lui tragudie de-acasă,
Visând şi el un vis în viitor.