Adesea …

Adesea ‘n nopţile de vară,
Când vântul parcă te desmiardă
Şi când a lunii albă pară
Pe geamuri vine să se piardă;

Când nu-i un glas în lumea’ntreagă
Decât o frunză ce se pleacă,
Ori un liliac cu-aripa bleagă
Ce prin frunziş vine să treacă,

Ţi se trezeşte-o amintire,
Un chip uitat de multă vreme,
Ce blând şi trist ca prin şoptire
În lumea-i cată să te cheme.

Un glas ce l-ai iubit odată
Pare că-ţi spune la ureche
O vorbă de demult uitată
Şi care-ţi pare-aşa de veche …

Te’ntorci atunci cu ani’n urmă,
Te faci iar om din alte dăţi,
Timpul trecut întreg se curmă
Şi cum erai atunci, te-arăţi.

În orice stea, ce trece-a lene,
Vezi ochi ce’n lacrimi i-ai lăsat,
Vântul ce tremură’n poiene
Îţi pare glasul cel uitat.

Şi când, trezit, îţi vii în minte,
Te miri obrajii cum sunt uzi
Şi cum în jurul tău cuvinte
De dor, ca’n vis, le mai auzi.