Acelei care va veni

De unde vii,
Și-n care preafericită țară
Vazuși lumina zilei – tu, albă ca și-o zi?…
Și ce nebune vânturi spre mine te purtară,
Ce barcă rătăcită te-aduse pân-aci?…
De ce plecași din țară, în care pălmierii
Tremurătoare umbre își culcă pe nisip?
Nu-ți fu de-ajuns pustiul cu lacrimile serii,
Și nu gășiși pe-aiurea să-ți plimbi frumosul chip?
Or nu stiuși că-n țară la mine
Nu-s nici cânturi,
Nici flori de lamâiță?…
Amanții și-au vândut
Orgiilor,
Și corpul,
Și sfintele avânturi,
Și-azi totu-i mort și putred în carceră de lut!…

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Cu mâini subțiri și albe, ca mâinile de sfântă
Pictată pe-un perete de templu bizantin
Și ochi pătați de-otravă privirii ce-nspaimântă –
Ochi verzi ca apă moartă
Și morți ca negrul spleen –
Veniși, aducătoareo de cântec și lumină,
Să-mi ușurezi povara fatalului Calvar,
Să-mi reclădești o lume cu-o boltă mai senină
Și să mă smulg din gheară supremului coșmar…
Da-mi mâna dar și du-mă cu tine,
Du-mă-n țară
În care pălmierii – stapâni peste pustiu –
Cu brațele deschise ne vor primi-n Sahara
Iubirilor născute din goluri de sicriu!…