Acasă, toamna
Nici nu mai simt, nici nu mai văd
Pădurea-i toată un prăpăd
Mestecenii cu presimțiri
Se zbat în vânt ca niște miri
Peste grădini un fum ciudat
Stăruie greu ca un oftat.
Mama-ntr-un colț zâmbește stins
Ca un cireș de ani învins.
Durerea nu pot să mi-o sting
Și tac și nu vorbesc nimic.
Înstrăinarea și-a înfipt
În piept cuțitu-i de argint.
Dar știu că taina asta grea
O înțelege numai ea.
Nu-i mai simt, nici nu-i mai văd,
Pădurea toată-i un prăpăd…