A fi la Cluj

Să fii la Cluj în vară, să ţi se facă dor,
sub cerul ca o lacrimă fierbinte,
lăsând peste atâtea lucruri sfinte
balsamul lui atot-cuprinzător.
Dinspre Feleac să curgă lumina parfumată,
şi să te-mbeţi de aer ca de un vin prea bun,
să simţi, în înserare, cum prinde să răzbată
din nemurire, pulsul pământului străbun.
Să simţi că eşti acolo şi-acolo vei rămâne,
că fiecare vorbă e abur din psaltiri
încremenit în arbori, în piatră, în zidiri;
voalul de puritate al naţiei române.
Pământul să-şi înceapă cuprinderea lui lină
şi morţii să se facă mai vii decât cândva.
Iancu Avram, alături, îngândurat să-ţi stea
ca un gorun subţire iradiind lumina.
Apoi, în neclintirea acelui spaţiu blând
să stai ca o monadă vibrând până în zori.
Şi-acoperit de taină, ca într-un vechi mormânt,
să-nveţi încă o dată ce simplu e să mori.