Octombre

În parcul presărat cu statui
De Nimfe,
Fauni
Şi Silvani,
De-a lungul celor trei alei
De plopi,
De tei
Şi de castani,
Pe băncile vopsite-n verde
Şi pe nisipul galben-şters,
Multicolorele covoare de frunze veştede s-aştern
În ritmul vântului de toamnă,
Ca-n ritmul unui ultim vers ―
Un vers cu care se sfârşeşte un cânt
Dintr-un Poem etern.
Octombre ― curtizana pală, cu-obraji fardaţi
Şi buze supte ―
Octombre ― amanta celor care pornesc
Să nu se mai întoarcă ―
Octombre-a poposit în parcul cu-alei cotite
Şi-ntrerupte
De visătoarele bazinuri,
Pe-albastrul cărora ― o barcă ―
O frunză veştedă şi-aşteaptă întârziatele surori…

O!… Ne’ntrerupta disonanţă de schingiuiri
Ce-ţi dă fiori!…
O!… Nesfârşitele regrete abia şoptite!…
Cine trece
Prin parcul presărat cu statui,
De-a lungul celor trei alei,
Se-nduioşează ca de plânsul idolatratelor femei!…

Şi-n parcul unde altădată veneau Boemii să-şi aştepte
Necredincioasele Boeme ―
Acelaşi parc ce-ţi pare şi-astăzi
O filă ruptă din romanul nemuritorului Murger ―
Îşi pleacă braţele uscate,
Precum prin albele spitale
Îşi pleacă braţele bolnavii ce plâng ―
Şi nu ştiu pentru ce…

Şi-n timp ce vântu-i smulge fardul
Şi-l spulberă în largi spirale,
Octombre ― curtizana pală ―
Coboară ultimele trepte!…