Rândunica – Vasilica Tianu

În fiecare primăvară,
Coboară dintre norișori
O rândunică speriată
Să facă cuib la puișori.

Și cară, biata, tot ce prinde
Punând la adăpost de ploi
Crenguțe, paie, ramuri rupte,
Lipindu-le cu mult noroi.

Și ciripește fericită,
Când cuibul ei s-a conturat,
Iar în curând va fi mămică,
Căci primul ou l-a și ouat.

Nu trecu mult și rândunica
Ieși în zborul ei ușor,
Din ramuri tinere se-arată,
Mic și firav, un puișor.

„Mi-e foame” parcă-ar vrea să zică
În țipătul de-acum mieros,
E noapte-afară și e frig,
Dar mama lui nu s-a întors.

Când zorii zilei se arată,
În cuib e liniște demult.
Păcat de soarta rândunicii,
Dar n-am să pot nicicând s-o uit!