Scocul

Mai dulci ca mângâierile,
Din streșinile cerului
Îmi picură tăcerile.
Şi cad în ploi, în lung şiroi,
Clipă de clipă, picuri moi.

Eu, ca-ntr-un joc,
Fac din poemul meu un scoc
Să curgă-n el – mereu, din cer,
În picuri ploaia de tăceri.
Şi ploaia cade, tot mai des,
Pe scoc să curgă-n val,
Dă ghes…
Șuvițele de apă fug,
Şi revarsă din belşug,
Şi se resfiră pe pământ.
Şi curg în iureșul mereu,
De mă-nspăimânt.

Cum voi putea iar să le adun,
Să curgă iarăși pic cu pic,
Pe socul meu îngust şi mic?
Acum zadarnic mă frământ,
Tăcerile poemului mi l-au frânt…