Acorduri sfărâmate
I.
Ca marea de-năsprită îmi este întristarea;
Nemăsurate-adâncuri conţine tot ca marea,
Şi n-a pătruns vreodată un ochi în fundul lor!
Abia, printre furtună, din boltă de nori plină
Le-a luminat un fulger c-o palidă lumină…
Dar fulgerul a fost trecător!
Corabia Sperantii, de pânze încărcată,
Prin apele acele n-a tras cu brazda-i lată
Un drum să strălucească la soare luminat!
Iluzii mincinoase veneau ca samă-nsele;
Credeam c-o să sosească, dar rămâneam cu ele:
Spre alte locuri s-a strecurat!
II.
Izbită-n veci de soartă, bătută de furtună,
O stâncă-n voia mării se sparge şi răsună:
Ecoul lung vibrează de-o plângere adâncă!
Ah! inima mea este o stâncă-n vijelie
Pe care-o-mpresoară a traiului urgie
Şi plâng pe sfărâmata stâncă!
De vârful care încă se ţine pe picioare,
M-agăţ ca înecatul cu braţe-ncleștătoare,
Iar ochii înc-o dată mi-arunc la orizon,
Să văd de nu s-arată vreo pânză rătăcită…
Şi-n van a mea privire, adesea nălucită,
Aleargă pe valul monoton.
