Versuri heterometre albe

Ca cerul munţilor, limpede,
Adânc, ca a nopţilor stele,
Tu eşti a durerii imagine,
O, tânăr cu palidă frunte.
Pe ochii tăi mari, suferinţele
Întins-au zăbranic de ceaţă,
Sub care întorsu-s-au, singure,
Spre tine privirile tale.
Văzut-ai acolo imaginea
Atâtor splendori îngropate
Încât de atunci închinatu-ţi-au
Trecutului toată viaţa.

Cum vine prin desele negure
O rază din stinsul luceafăr,
Şi timidă luptă cu spaţiul,
De lumea de azi doritoare;
Aşa din a speţei flacără
Pornit-a scânteia iubirii
Şi-n tine aprins-a tot farmecul
Amorului fără speranţă.

Atunci ai crezut că-n Aspasia
Natura pusese răsunet
Din mersul armonic al zorilor
Spre calda viaţă a zilei;
Şi iar ai crezut că în Silvia
Pusese poetica umbră
Din geana luminii ce tremură
În lungul crepuscul al serii.

Dar nu era nimeni să semene
Duioasei icoane din suflet.
De-abia dacă floarea pustiului,
Ginestra, cu galbene ramuri,
Mişcând pe a clipelor aripă,
Uşor adia pentru tine;
De-abia dacă luna patetică,
Plutind pe deasupra pădurii,
Venea din trecut să te mângâie
O, tânăr cu palidă frunte!