Copacul

Hipnotizat de-adînca și limpedea lumină
A bolților destinse deasupra lui, ar vrea
Să sfârme zenitul, și,-nnebunit, să bea,
Prin mii de crengi crispate, licoarea opalină.

Nici valurile nopții, nici umeda perdea
De nouri nu-i gonește imagina senină;
De-un strălucit albastru viziunea lui e plină,
Oricît de multe neguri în juru-i vor cădea…

Dar cînd augusta toamnă din nou îl înfășoară
În tonuri de crepuscul, cînd toamna prinde iară
Sub casca lui de frunze un rod îmbelșugat,

Atunci, intrînd în simplă, obștească armonie
Cu tot ce-l limitează și-l leagă împăcat,
În toamna lui, copacul se-nclină către glie.

Categorii poezii: